Nicăieri în pământul românesc verticala unei turle de biserici nu ilustrează mai elocvent chipul de cruce al sabiei Arhanghelului Mihail ca în Maramureşul nostru voievodal. Şi dacă ne referim concret la Mănăstirea Săpânţa Peri, pe care am vizitat-o într-o zi de iarnă luminată de un strat de omăt albit în vâltoarea Tisei, putem spune, fără a greşi, că însuşi Arhanghelul Mihail, ocrotitorul aşezământului, s-a aşezat cu sabia sa de foc drept pavăză la hotarul de nord al Ortodoxiei româneşti, unind cerul cu pământul într-o binecuvântare a Creatorului.
Vertical şi alb. Adică rugăciune şi curăţie sufletească izvorăsc imediat în gând, în clipa în care păşeşti din şosea spre Mănăstirea Săpânţa Peri, din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, pe malul stâng al Tisei, care îngână în piatră o doină, ca o străveche litanie. De cealaltă parte a drumului, o altă verticală, cea a cetinii de brad, îţi curăţeşte respiraţia, pregătindu-te într-un fel să preguşti din viaţă altfel: cu sentimentul nemuririi. Căci această trăire pune stăpânire pe suflet de cum ajungi la Săpânţa. Aici, simţi trecutul şi viitorul, metamorfozate în sentimentul ancestral al dăinuirii veşnice, viu şi liniştitor.
Sufletul creştin nu poate fi rupt de graniţe
Vremurile nu ţin pasul cu oamenii. Uneori, împotriva lor, vremurile ridică dureros graniţe de apă sau de piatră, întristând neamul. Dar ele nu pot înstrăina sufletul. Chiar dacă este străpuns uneori de linia imaginară a graniţei, acesta rămâne întreg, la fel de viu şi nevătămat, de o parte şi de alta a convenţionalului.
Nu se putea însă să se rupă iremediabil trăirea creştină strămoşească, zidită în conştiinţa moroşenilor prin prima ctitorie a dinastiei voievodale a Drăgoşeştilor, la Peri, în 1389, loc care astăzi se află de cealaltă parte a Tisei, râu devenit, convenţional, graniţă între două state. Nu se putea rupe, cu atât mai mult cu cât din începuturi au luminat aici rugăciunile părinţilor isihaşti, iar Dragoş Vodă, la sfârşitul secolului al XIII-lea, înfiinţa o mică sihăstrie cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail“. Nepoţii lui, Balc şi Drag, ridicau şi ei la Peri o biserică de piatră şi cereau patriarhului Antonie al IV-lea al Constantinopolului ca Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail“ din Peri să fie ridicată la rang de stavropighie patriarhală. Lucru acceptat la 13 august 1391, cu drept de jurisdicţie asupra Bisericilor din Maramureş şi a încă şapte ţinuturi, egumenul Pahomie, ruda apropiată a lui Dragoş Vodă, primind atribuţii de episcop. Şi tot aici, 312 ani, cu mici întreruperi, a fiinţat sediul Episcopiei Ortodoxe a vechiului Maramureş, unde se tipăreau cărţi în limba română („Faptele Apostolilor“, „Codicele Voroneţean“, „Psaltirea“, „Evanghelia“, Moliftelnicul“ ş.a.), se pregăteau preoţi şi cântăreţi de strană, spre a lumina întru credinţă neamul.
În 1703, în timpul răscoalei antihabsburgice a lui Francisc Rakoczi al II-lea, potrivnicii neamului românesc au distrus Mănăstirea Peri.
Când Domnul reaşază dreptatea în istorie
Dar voia Domnului a fost alta. Rugăciunile ierarhilor, voievozilor, strămoşilor, ale Cuviosului Pahomie, ale Sfântului Iosif Mărturisitorul au fost ascultate de Cel Preînalt. După secole de suferinţă, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului, şi cu aprobarea Sfântului Sinod, părintele paroh din Săpânţa, Grigore Luţai, a rectitorit voievodala mănăstire, dincoace de graniţă, în Parcul Dendrologic „Livada“. În 1997, a fost pusă piatra de temelie a noii mănăstiri, cu vechiul hram, având destinaţie precisă pentru călugăriţe.
Astăzi, sabia Arhanghelului Mihail a luat chip de turlă de biserică, ridicându-se deasupra pământului la 75 de metri, fiind cea mai înaltă construcţie de lemn din Europa, înscriind această lucrare nu numai în „arhivele“ cerului, ci şi în rândul capodoperelor arhitectonice.
Complexul de la Săpânţa este opera arhitectului Dorel Cordoş, transpusă în lemn şi piatră de meşterul Ioan Ştiopei, zis Buga din Bârsana.
Biserica a fost sfinţită la 31 august 2003, ca un răspuns la nedreptăţile istoriei, dar şi ca dovadă că sufletul neamului românesc nu poate fi rupt şi înstrăinat de graniţe, de vreme şi vremuri, el dăinuind, ca şi sabia de foc a Arhanghelului Mihail, pe verticala veşniciei.
Între timp, la Mănăstirea Săpânţa Peri au fost ridicate altarul de vară, clădirea stăreţiei, corpul de chilii, a fost introdus curentul electric, s-a amenajat drumul. La 14 septembrie 2005, Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Episcopul-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, împreună cu părintele Grigore Luţai şi peste 50 de preoţi, stareţi şi stareţe din eparhie, au oficiat Sfânta Liturghie în altarul de vară, instalând-o totodată ca stareţă pe monahia Agnia Ciuban, de la Mănăstirea Prislop, maramureşeancă de loc.
Harul şi binecuvântarea Patriarhului
„Mănăstirea fiind aşa de frumoasă şi înaltă, m-am străduit şi eu să fiu la înălţimea acestei lucrări. Nu ştiu cât am reuşit, oricum am vrut din tot sufletul să continuu ceea ce a început părintele Grigore Luţai.
Ca să fac o legătură între cele două ctitorii, aş spune că rădăcinile celui mai falnic stejar din acest parc dendrologic sunt înfipte în pământul românesc de dincolo de Tisa, de unde îşi trag seva din vatra vechii ctitorii a Maramureşului.
A fost o perioadă grea. Maicile de aici au venit de la alte mănăstiri. Suntem doar patru. Am fost cinci, dar una a fost chemată la Domnul. Sunt surori râvnitoare, harnice, rugătoare, ascultarea fiind cea mai importantă componentă a vieţii de mănăstire.
Nădăjduim ca atunci când ne vom muta în casa nouă, să continuăm activităţile cu şi mai mult spor. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate.
Mare ajutor am primit din partea celor doi episcopi ai noştri, cărora le mulţumesc că ne-au stat aproape tot timpul şi ne-au sprijinit cu binecuvântare, cu dragoste, cu toată dărnicia, ca să putem trece peste momentele grele ale începutului.
Pe 30 iunie 2012, am trăit un moment istoric. Am primit vizita Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care ne-a făcut o mare bucurie, aducând în această mănăstire harul şi binecuvântarea Preafericirii Sale şi multe alte daruri importante.
Această vizită ne-a dat un imbold, o încurajare pentru continuarea şi finalizarea lucrărilor, pentru sporul nostru duhovnicesc, pentru care îi mulţumim. De altfel, îl vom invita pe Patriarhul nostru să ne mai viziteze şi când vom termina partea de sus a bisericii, pentru a o sfinţi“, ne-a mărturisit maica stareţă, stavrofora Agnia Ciuban.
Ne-am închinat în paraclisul noii mănăstiri, de o frumuseţe şi o taină aparte. Căci aici, arhitectul şi meşterul au zidit taina în piatră şi lemn. Ceea ce impresionează în acest paraclis este lumina. Un fel de căldură materială, izvorâtă din bolţi, din pereţi, din arcade, ca să limpezească şi să trezească în inimi, deopotrivă, flacăra rugăciunii şi cea a neuitării şi continuităţii de neam.
