Taborul Argeşului

Situată aproape la o altitudine de 1.000 de metri, la jumătatea distanţei dintre Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel, Mănăstirea Slănic, cea mai însemnată mănăstire de monahi din Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, este un punct important pe harta spirituală a ţinutului străjuit de masivul Iezer-Păpuşa. În apropiere sunt localităţi precum Corbi sau Galeşu, întemeiate în urma emigrării ardelenilor ortodocşi, care s-au refugiat peste munţi de teama uniaţiei. Călugării mănăstirii parcă au împrumutat şi ei râvna şi curajul transilvănenilor veniţi

pentru a-şi ţine trează credinţa strămoşească.

Istoria mai recentă a schitului care datează din secolul trecut se leagă de ultimii trei stareţi ai aşezământului monahal, Vitimion Niţoiu, Teofil Bădoiu şi Clement Păunescu. Primul stareţ din secolul trecut, protosinghelul Vitimion Niţoiu, a fost mentorul spiritual al părintelui Teofil Bădoiu. Primul a venit la Slănic în anul 1944 şi atunci se osteneau în acele locuri câţiva călugări de peste Prut, mânaţi încoace de ruşii care ocupaseră Basarabia. În momentul în care armatele sovietice au venit în România, ei au trebuit să plece de acolo. Al doilea stareţ, părintele Teofil Bădoiu, a preluat păstorirea monahilor din aceste locuri în 1978. Actualul conducător al obştii de la Slănic, părintele Clement Păunescu, în vârstă de 51 de ani, a revenit la Mănăstirea Slănic după zece ani petrecuţi la Mănăstirea Aninoasa, preluând stăreţia după ce părintele Teofil Bădoiu, cunoscut pentru îmbunătăţirea sa duhovnicească, a trecut anul trecut la cele veşnice. Acum, aici trăiesc 22 de monahi care neîncetat aduc laudă lui Dumnezeu.

Aproape de Dumnezeu, aproape de oameni

Stareţul Vitimion, deşi era singurul slujitor la Sfântul Altar, a insistat să se facă Sfânta Liturghie zilnic, a introdus rânduiala monahală care oprea mâncarea de carne la masă. Deşi era permanent necăjit de regimul comunist, care nu vedea cu ochi buni întâlnirile cu credincioşii, părintele primea mulţimea de oameni care veneau pentru spovedanie şi sfat duhovnicesc la schit cu multă iubire. "Stareţul îi sprijinea mult pe credincioşii nevoiaşi din împrejurimile Slănicului, povesteşte părintele Visarion, unul dintre tinerii ieromonahi ai mănăstirii. Oricine venea i se dădea mâncare şi cameră pentru odihnă gratuit. Pe unii, foarte săraci,

i-a ajutat să-şi ridice case, altora le cumpăra câte o văcuţă." Când era mustrat de ceilalţi monahi din obşte, care îi reproşau că risipeşte bunurile mănăstirii şi că schitul are nevoie de bani şi materiale ca să construiască chilii şi alte anexe, părintele spunea aşa: "Săracii sunt avocaţii noştri în ceruri".

Părintele Vitimion era mare ascet. Toată viaţa sa a mâncat numai de post. Nu ieşea din schit decât o singură dată pe an, pentru treburi absolut necesare. Pe vremea aceea, schitul depindea de Mănăstirea Cernica. La un moment dat, a aparţinut şi de biserica satului.

Primul lăcaş de închinare al schitului, care s-a sfinţit în 1930, era foarte mic. De aceea, în 1991, de sărbătoarea Sfântului Ilie, IPS Arhiepiscop Calinic a sfinţit temelia bisericii celei mari a mănăstirii cu hramul "Schimbarea la Faţă", pe locul celei vechi, lucrare care a durat doi ani de zile.

Prin anii 1980-1981, părintele Teofil Bădoiu a construit un paraclis improvizat pentru creştinii veniţi în număr tot mai mare duminică de duminică. Autorităţile statului nu au dat aprobare pentru acest imobil, reprezentantul de la Ministerul Cultelor venind personal la Slănic, alarmat că aici se ridică o nouă biserică. "O să dărâmăm adăpostul acesta. Nu va rămâne în picioare nimic din ce aţi construit", a tunat ameninţător cel de la Culte.

Preasfinţitul Calinic, pe atunci Episcop-vicar al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, a venit la faţa locului şi a zis:

"Să-l dărâme Dumnezeu pe cel care va dărâma biserica", după care l-a îndrumat pe părintele Teofil să continue lucrările pentru a sfinţi la final lăcaşul de

închinare. Şi aşa s-a făcut. Construită din lemn, biserica a fost sfinţită în anul 1986. Era un act de mare îndrăzneală să ridici o biserică în acei ani. La o distanţă de 10 ani de atunci, prin 1997, biserica a fost refăcută, dar de data aceasta mai rezistentă, din zid.

Omul plin de duhul lui Dumnezeu

Stareţul Teofil a fost un părinte în sensul adevărat al cuvântului pentru toţi cei care l-au ascultat şi au îngenuncheat sub epitrahilul lui. Era un om simplu şi, deşi nu era un cărturar, chiar dacă veneau oameni cu studii înalte să stea de vorbă cu sfinţia sa, aceştia se înţelegeau foarte bine cu venerabilul stareţ şi plecau mulţumiţi duhovniceşte, mărturiseşte actualul conducător al obştii de la Slănic. Intrat la 18 ani în Mănăstirea Slănic, fratele Titu a deprins ascultarea şi rânduiala călugăriei de la stareţul Vitimion Niţoiu, un monah cu mult har.

Părintele Clement este împotriva celor care creează biografii umflate, artificiale, ale unor persoane pe care abia le-au cunoscut. De aceea vorbeşte neafectat despre cel care l-a povăţuit în tainele vieţii călugăreşti. "Pe sfinţi îi ştie numai Dumnezeu. Nu pot spune că stareţul Teofil era un mare ascet. Dar şi la vârsta de peste 80 de ani, noi îl rugam să mănânce cu ulei în Postul Mare, iar el zicea: Nu, ci să păzim rânduiala până la sfârşit. Şi de multe ori ajuna până la ora trei după-amiaza. În privinţa nevoinţei, nu de puţine ori vedeam de jos în lumina becului care ardea în camera sa, sus, că stareţul la ora unu-două noaptea făcea închinăciuni. Monahii erau afară, sub cerul nopţii, pregătiţi pentru a intra în biserică, la Miezonoptică, iar stareţul acoperea şi veghea cu rugăciunea sa întreg muntele."

A fost invitat odată şi la radio, la emisiunea "Sfatul înţeleptului", unde i s-a cerut să vorbească despre săvârşirea rugăciunii lui Iisus. Toţi cei de la mănăstire ascultau emisiunea. Credeau că o să-l încuie cu întrebări puse fără o pregătire prealabilă. Dar răspunsul dat redactorului a fost unul mobilizator şi pe înţelesul tuturor: "Eram în Sfântul Munte şi l-am întrebat şi eu pe părintele Petroniu Tănase despre Rugăciunea inimii. Mi-a spus că aceasta este o fază înaltă a rugăciunii, nivel la care nu ajunge oricine, oricum. După aceea am plecat pe Athon, vârful cel mai înalt din Athos. Aveam 77 de ani când s-a întâmplat lucrul acesta. Şi văzând cât e de greu să urci pe munte, am început să zic şi eu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Nici nu ştiu cum am ajuns în vârful muntelui. De aceea, eu recomand la toată lumea, atunci când are nevoie să o zică. Pentru că va simţi ajutorul lui Dumnezeu".

Acesta era părintele Teofil. Un om care găsea răspuns la toate în simplitatea plină de duhul lui Dumnezeu, un om care prin prezenţa sa crea un optimism, o încredere a creştinilor în Dumnezeu.

"Banditule, nu vrei să te însori?"

Când părintele a fost dat afară din mănăstire de comunişti, s-a retras în satul Corbi. Acolo stătea într-o cameră a unui grajd, pusă la dispoziţie de o soră de mănăstire care fusese scoasă şi ea din obştea de la "Dintr-un lemn". Era vecin cu părinţii actualului Mitropolit al Moldovei, Înalt Preasfinţitul Teofan. Când mama Înalt Preasfinţiei Sale pleca la lucru, îl lăsa pe micul copil să aibă grijă de părintele Teofil. Şi acum Mitropolitul Moldovei îşi aduce aminte cu recunoştinţă de sămânţa Duhului aruncată în sufletul său de părintele Teofil şi maica Gabriela, sămânţă care a rodit mai apoi în viaţa sa.

Părintelui Teofil i s-a pus în vedere să nu calce în Slănic. În caz contrar, era ameninţat cu împuşcarea. Dar părintele mai mergea noaptea pentru a se sfătui cu stareţul Vitimion, ieromonah cu rugăciune adâncă. Îl căuta pentru a dobândi întărire în încercările la care era supus, anchetele Securităţii devenind tot mai dese şi insuportabile. De multe ori, în timpul anchetelor îl întrebau: "Banditule, nu vrei să te însori? Dacă te însori, te lăsăm în pace!". La aceste îndemnuri, părintele Teofil replica celui care îl chinuia: "Domnule, dumneata ai făcut vreun jurământ către stat şi locul unde lucrezi?". "Da." "Şi poţi să îl calci?" "Nu. Este imposibil." "La fel şi eu am făcut un jurământ înaintea lui Dumnezeu şi nu pot să-mi calc făgăduinţa." De multe ori era anchetat toată noaptea şi creştinii îl găseau în cămăruţa lui, adus în stare de inconştienţă. Trebuiau să toarne apă pe el ca să-şi poată reveni. Părintele a depăşit toate ameninţările la care a fost supus şi le-a zis anchetatorilor: "Mai bine mă omorâţi decât să mă mai chinuiţi fără rost. Aşa o să scăpaţi de mine". Acest tratament a durat cinci ani. La început i se permitea să meargă la biserică fără a sluji, dar mai apoi nu i s-a dat voie nici acest lucru. Atunci a mers ca paznic la Mănăstirea "Dintr-un lemn". Acolo a stat doi ani, după care prigoana împotriva lui a scăzut în intensitate şi a putut să revină la Mănăstirea Slănic. La scurt timp a primit hirotonia în preot. Şi spunea: "În viaţă am avut multe necazuri, dar Dumnezeu m-a copleşit şi cu bucurii".

Aşa e viaţa omului. În această "vale a lacrimilor", nu se poate fără încercări, fără boală sau supărare din partea oamenilor, fără ispite. Dar vin şi multe bucurii care compensează întristările şi suferinţele fiecăruia. Este foarte importantă unitatea tuturor creştinilor în rugăciune, în post, în nevoinţă. Numai aşa putem schimba lumea, dacă ne sfinţim mai întâi pe noi înşine, este convins părintele stareţ Clement. De multe ori, voia lui Dumnezeu nu este după cum ne convine nouă. E o revoltă înăuntrul tău. Tu ai vrea să faci cu totul altceva. Dar dacă reuşeşti să te biruieşti, lucrurile merg bine. Ascultarea în mănăstire este virtutea cea mai înaltă şi duce pe monahi la mântuire. Nici posturile îndelungi, nici rugăciunea neîncetată nu au valoare fără ascultare. Pentru că prin ascultare rămâi în duhul părintelui tău, în duhul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă îţi este greu, Dumnezeu nu te lasă.

Întotdeauna mă vedeam tânăr. Dar acum, când trupul îţi aduce aminte că anii trec, pentru că cu sufletul suntem nemuritori, mă gândesc la veşnicie. Fiindcă lucrurile materiale nu îţi oferă împliniri, te obosesc dacă te legi prea mult de ele, te uzezi spiritual, dar şi trupeşte.

Slujirea înseamnă să dăruieşti dragoste şi să primeşti dragoste

Cei care s-au făcut monahi e nevoie să rămână în mănăstire, nu să umble fără rânduială prin lume. Pentru că lucrul lor este rugăciunea. Iar lumea te distrage de la cele duhovniceşti. Călugărul, ca şi orice creştin, de altfel, nu trebuie să fie plictisit, nici trist. "Nu ai de ce să fii supărat în mănăstire. Când eşti supărat, eşti supărat pe tine, pentru că ai făcut ceva în neregulă. Îmi amintesc o întâmplare cu o maică de la Aninoasa, care a mers la Bucureşti să se documenteze la Arhivele Naţionale pentru o monografie despre mănăstire. Pe stradă a fost oprită de o persoană care a întrebat-o dacă este maică, dacă este ortodoxă. Călugăriţa a răspuns afirmativ la toate întrebările. "Nu se poate. O monahie, şi ortodoxă pe deasupra, nu poate să fie tristă. Sunteţi prea abătută. Un călugăr trebuie să fie vesel, nu posomorât"."

Nu încape monotonie în viaţa de mănăstire, susţine hotărât stareţul Slănicului. Noi suntem schimbători de la un moment la altul. Spuneţi Tatăl nostru de 20 de ori şi veţi vedea că de la un minut la altul starea este alta. Chiar dacă te duci mai greu la biserică, la sfârşit îţi pare rău că s-a terminat."

Libertatea pentru un monah înseamnă despătimire. "Uneori, în mănăstire vedem că oamenii sunt mai liberi, deşi sunt înconjuraţi de zidurile acesteia. Pentru că în mănăstire atenţia este mai mult concentrată asupra ta decât asupra celor exterioare. Şi atunci îţi vezi păcatele şi începi să te cunoşti mai bine pe tine însuţi. Pe când în lume este mult mai greu. Crucea e mai dificil de purtat ca mirean, afirmă stareţul. Lupta aici o duc doar cu mine însumi. În lume, după ce te căsătoreşti, depinzi de celălalt, iar dacă mai apar şi copiii, lucrurile se complică. Şi aceasta pentru că a convinge pe celălalt să meargă pe calea mântuirii este destul de dificil. De multe ori suntem nemulţumiţi cu starea noastră, vrem democraţie, vrem să facem egalitate între noi, aici, jos, pe pământ", spune gânditor stareţul Clement. "Dar cum să gândeşti la aşa ceva când nici în cer nu este egalitate? Este Dumnezeu Creatorul, sunt cele nouă cete de îngeri, slujesc una alteia… Ele nu vor egalitate. Slujirea înseamnă să dăruieşti dragoste şi să primeşti dragoste. Iar noi vrem să anulăm ceea ce este în cer şi uitaţi-vă unde am ajuns."

În perioada comunistă nu se dorea ca mănăstirile să aibă mulţi vieţuitori tineri, mărturiseşte protosinghelul Visarion Sorescu, intrat în mănăstire în anul 1991. Pe atunci, stareţ era arhimandritul Teofil Bădoiu. Chiar în zona aceasta a Slănicului trecea din când în când Nicolae Ceauşescu, pentru că aici era loc bogat în vânat mare, mai ales urşi şi mistreţi. Şi odată, după ce a urcat, a întrebat: "Ce este aici?". "Un schit." "Şi câţi oameni trăiesc aici?" "Trei sau patru." "Păi, atunci ar trebui să se desfiinţeze." Dar niciodată Ceauşescu nu a intrat în biserica de aici şi nu a luat vreo decizie împotriva schitului.