Deși nu există mărturii scrise, tradiția Mănăstirii Agafton păstrează câteva crâmpeie din copilăria lui Eminescu în perioada când își petrecea vacanțele aici. Mihăiță - căci acesta era numele de alint pentru mătușile sale - era întâmpinat întotdeauna cu căldură și afecțiune, se strecura frecvent prin livadă către pădurea Baisa din împrejurimi (codrii de aramă de mai târziu), unde pleca cu o traistă cu ceva merinde pregătite de măicuțe și invariabil cu vreo carte din care citea la umbra codrului. „Era credincios Mihăiță și cu dragoste de cele sfinte. Nu-i plăcea să se joace cu alți copii și nici nu râdea. Singuratic și tăcut, cu părul mereu ciufulit și hainele cam șifonate, poetul se cufunda în codrul arămiu al toamnei discutând cu Dumnezeu și cu vietățile pădurii”, își amintesc viețuitoarele mănăstirii.
x
