Adâncul iubirii lui Dumnezeu şi chemarea Sfinţilor Apostoli

Duminica a 18-a după Rusalii (Pescuirea minunată) Luca 5, 1-11

„În vremea aceea Iisus şedea lângă lacul Ghenizaret şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Atunci El, urcându-Se într-una din corăbii, care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat şi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a încetat să vorbească, i-a zis lui Simon: Îndepărteaz-o la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi, făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. De aceea, au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie să vină să-i ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se scufunde. Iar Simon-Petru, văzând aceasta, a căzut în genunchi, înaintea lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos! Căci spaimă îi cuprinsese, pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuirea atâtor peşti. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.”

Sfânta Evanghelie de astăzi are menirea de a ne aminti de una dintre minunile pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a săvârșit în prima parte a activității Sale publice, cu scopul evident de a-i atrage pe cei dintâi ucenici la apostolat.

Pescuirea minunată are loc la începutul relației dintre Mântuitorul și ucenicii Săi. În urma acestei minuni, Simon Petru și fratele său, Andrei - după cum observăm din celelalte Sfinte Evanghelii -, precum și Ioan și Iacov, fiii lui Zevedeu, au lăsat toate ale lor și I-au urmat Domnului.

Din pericopa evanghelică de astăzi observăm că Mântuitorul Iisus Hristos se afla pe malul lacului Ghenizaret, cel mai probabil în Capernaum, unde învăța mulți­mile care, din pricina spa­țiului foarte îngust și din dorința de a-L asculta cu tot dinadinsul, ajunseseră să-L îmbulzească.

Cu siguranță, Mântuitorul se afla în acest loc, probabil un mic golf pescăresc unde pescarii își acostau bărcile, și pentru faptul că, după tiparele obișnuite ale unei cetăți evreiești ale epocii, cu străzi înguste și case îngrămădite una lângă alta, golful constituia probabil cel mai deschis loc al cetății, care funcționa ca un fel de „poartă a cetății”, adică locul unde locuitorii acesteia se puteau aduna, puteau face schim­buri comerciale, judecată etc. În acest loc deschis ajunge Iisus să învețe, deși după obiceiul rabinilor acest lucru ar fi trebuit să se facă înă­untru, în sinagogă sau în case. ­Iisus însă, ca și în alte dăți, este nevoit, „din pricina mul­țimilor” care doreau să-L asculte, să aibă această atitudine care devine o expresie a dragostei Sale mântuitoare față de toți cei care-L ascultă și vin către Dânsul. Mai mult decât atât, văzând cele două corăbii trase la țărm, a lui Simon Petru și Andrei, respectiv a lui Ioan și Iacov, Iisus cere să se urce în corabia lui Simon Petru, pe care-l roagă apoi să o depărteze puțin de uscat, pentru ca astfel să poată vorbi ca dintr-un amfiteatru natural pentru mulțimile de oameni adunate pe țărm.

„Și șezând în corabie”, după cum era și obiceiul rabinilor de a învăța șezând jos, întocmai și Iisus învăța mulțimile. Tot astfel îl vedem pe Mântuitorul învă­țând mulțimile și atunci când rostește Predica de pe Munte. „El se comportă și este recunoscut de cei ce-L urmează ca «învă­țător»... În ce privește titlul dat lui Iisus, dacă ceilalți evan­ghe­liști folosesc termenul didascalos sau mai ales Sfântul Ioan, ebraicul rabbi, Sfântul Luca folosește, aici și în alte locuri (8, 24, 45; 9, 33, 49; 17, 13), termenul epistates, care exprimă și ideea unei relații mai apropiate, deși plină de respect față de cel căruia I se adresează și care posedă o autoritate deosebită” (Pr. prof. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, Editura Teofania, Sibiu, 2001, p. 146). Referitor la modul de adresare a lui Simon Petru față de Mântuitorul, Sfântul Luca face apoi trecerea de la termenul epistates (stăpân) la kyrios (domn) pentru a surprinde foarte clar schimbarea profundă care intervine în sufletul lui Simon Petru în planul recunoașterii și raportării la Iisus.

Revenind la textul evanghelic, Mântuitorul, după ce a încetat să vorbească mulțimilor, semn că niciodată nu își prelungea cuvântul Său dincolo de capacitatea ascultătorilor de a-și însuși cu mintea și mai ales cu sufletul cele propovăduite, îi cere lui Simon Petru să iasă în larg pentru a arunca mrejele să pescuiască. Cererea lui Iisus este surprinzătoare pentru Simon Petru, care trudise toată noaptea alături de tovarășii săi de lucru și nu prinseseră nimic. Însă, deși nu poate să-și ascundă îndoiala, Simon Petru ascultă cuvântul Domnului și iese în larg, unde aruncă mrejele, prinzând în ele mulțime mare de pești, încât este nevoit să-i cheme în ajutor și pe Ioan și pe Iacov cu cealaltă barcă pentru a trage mrejele din apă. Minunea este evidențiată nu numai de faptul că au prins pește într-o zi și la un moment al ei când practic era imposibil acest lucru, ci și de faptul că au prins atât de mult pește, încât li se rupeau ­mrejele și cu acesta au umplut amândouă corăbiile care erau gata să se afunde (Luca 5, 7).

În fața minunii incontestabile, Simon Petru reacționează instantaneu, recunoscând că se află în fața unui fapt dumnezeiesc și că persoana din fața sa nu este doar un simplu învățător, ci un Domn plin de har, de putere dumnezeiască.

După cum observăm din celelalte Evanghelii, Simon Petru nu-L întâlnește acum pentru prima dată pe Iisus. La îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul, după cuvântul lui Andrei, fratele său, îl urmează pe Iisus ca pe un învă­țător (rabbi), îl găzduiește în casa sa din Capernaum, unde Iisus o tămăduiește de friguri pe soacra acestuia. Pescuirea minunată are însă un puternic impact personal asupra sa. Prin intermediul ei, Simon Petru este luminat de harul dumnezeiesc, care-i deschide ochii spirituali și-i dă posibilitatea să perceapă realitatea prezenței și lucrării dumnezeiești.

Acest moment spiritual profund devine copleșitor pentru Simon Petru, care a căzut la picioarele lui Iisus plin de smerenie, spunând: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Lu­ca 5, 8), textul evanghelic accentuând ideea că mărturisirea lui este făcută pe fondul temerii care l-a cuprins atât pe el, cât și pe ceilalți: „Căci spaima îl cuprinsese pe el și pe toți cei ce erau cu el, pentru pescuitul peștilor pe care îi prinseseră” (Luca 5, 9). Simon Petru mărturisește astfel că Iisus nu este doar un simplu învățător, ci „Domnul”, adică Dumnezeu adevărat. „De îndată ce a scos plasele de pescuit pline cu o mulțime mare de pești, Petru a realizat că se află în fața Stăpânului mării și a întregii firi cuvântătoare și necuvântătoare” (Petre Semen, Tâlcuiri evanghelice, Editura Sf. Mina, Iași, 2016, p. 188).

Adeseori, în Sfânta Scriptură întâlnim episoade ce relevă întâlniri ale omului cu Dumnezeu, în care omul se arată a fi marcat de teamă în fața divinului care-l copleșește cu măreția sa. Astfel, îi vedem pe Moise și, mai ales, poporul adunat la baza muntelui Sinai, temându-se în fața manifestării de pe munte a slavei divine (Ieș. 19), pe Manoe cu femeia sa, mama judecătorului Samson, care se tem pentru viața lor, pentru că l-au văzut pe Dumnezeu (Jud. 13, 20-23), sau pe prorocul Isaia, care, copleșit și el în fața manifestării slavei divine în Templu, exclamă: „Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Și pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei” (Is. 6, 5).

Ca și în cazul profeților Vechiului Testament (Isaia, Ieremia, Iona ș.a.), chemați la slujire de către Dumnezeu, la fel și Simon Petru se arată a fi nevrednic în fața chemării la apostolat a Domnului nostru Iisus Hristos. Paradoxal, el îi cere lui Iisus să iasă de la el, dar în același timp îi cuprinde picioarele, într-un gest ce reflectă atât supunere și recunoaștere a auto­rității Sale, cât și dorință de a rămâne alături de Dânsul sub ascultarea și purtarea Sa de grijă. Petru nu poate să-și nege căutările spirituale care îl aduseseră atât de aproape de Iisus, de Mesia Cel mult așteptat. Atunci când Îl descoperă, el realizează starea sa de păcătoșenie, nevrednicia pe care cu multă pocăință și-o mărtu­ri­sește înaintea Domnului, fapt ce îi deschide calea spre apostolat.

Același sentiment de teamă sfântă în fața puterii dumne­zeiești i-a cuprins și pe tovarășii de pescuit ai lui Petru, Ioan și Iacov, fiii lui Zevedeu, care asemenea acestuia se lasă și ei prinși în mrejele chemării pe care le-o face Domnul la apostolat.

Altfel spus, vedem că nu ști­ința de carte, înțelepciunea lumii sau acea împlinire habotnică a preceptelor Legii vechi pe care o observăm la farisei îi vor face pe Petru și pe apropiații săi cei dintâi ucenici ai Domnului, ci mai cu seamă ascultarea, smerenia și curăția inimii lor. Dumnezeu cu astfel de oameni rezonează și nu este întâmplătoare revelarea Domnului înaintea lui Petru și a celor apropiați ai acestuia. Pentru ascultarea de care dau dovadă, Mântuitorul îi alungă teama lui Petru chemându-l ca, alături de prietenii lui, să-și încre­dințeze viața lucrării de mântuire a lumii: „Și a zis lui Simon Petru: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni. Și trăgând corăbiile la țărm au lăsat totul și au mers după El” (Luca 5, 10-11).

Episodul chemării la apostolat a celor două perechi de frați: Petru și Andrei, respectiv Ioan și Iacov, este redat și de ceilalți evangheliști sinoptici, Matei și Marcu, care surprind de asemenea schimbarea profundă ce intervine în viața acestora. Ei devin din simpli pescari, pescari de oameni, acceptând o misiune pentru care răspund „îndată”, lăsând toate ale lor: corăbiile, bunurile și averea lor, dar mai ales familiile și chiar patria.

Metafora pescarului o întâlnim și în alte locuri scripturistice, cum ar fi în Evanghelia după Matei, unde este folosită pentru a ilustra vremurile eshatologice: „Asemenea este iarăşi Împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare... Aşa va fi la sfârşitul veacului: vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 13, 47-50).

Cu aceleași conotații eshatologice este întâlnită metafora pescarului și în Vechiul Testament în cărțile profeților Ieremia (16, 16) și Iezechiel (47, 10). Astfel, profetul Ieremia îi asociază pe pescari cu vânătorii, având rolul de a aduna pe poporul ales, de a-l întoarce la Dumnezeu și de a lucra astfel încât toate popoarele de până la marginile pământului să vină să-L descopere pe unicul și adevăratul Dumnezeu: „Iată, voi trimite mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui; iar apoi voi trimite mulţime de vânători, şi-i vor vâna de prin toţi munţii, de pe toate dealurile şi de prin crăpăturile stâncilor. Pentru că ochii Mei sunt asupra tuturor căilor lor, care nu sunt ascunse de la faţa Mea, şi nedreptatea lor nu se ascunde privirilor Mele... Doamne, puterea mea, tăria mea şi scăparea mea la vreme de necaz, la Tine vor veni popoarele de la marginile pământului şi vor zice: «Numai minciună au moștenit părinţii voştri, idoli deşerţi, care nu sunt de nici un folos!» Poate oare omul să-şi facă dumnezei care, de altfel, nici nu sunt dumnezei? De aceea, iată, le voi arăta acum, le voi arăta mâna Mea şi puterea Mea şi vor afla că numele Meu este Domnul!” (Ier. 16, 16-20).

Nu este întâmplător faptul că și Sfântul Luca, atunci când vor­bește de chemarea Mântuitorului adresată primilor Săi ucenici de a-i face pescari de oameni, vrea să spună că aceștia sunt mai mult decât niște simpli pescari care prind oameni cu ajutorul cuvântului. Potrivit textului original - „Vei prinde oameni, să-i faci vii” (anthropous esei zogron), el vrea să spună că pescarii trebuie să prindă oameni de vii pentru a fi salvați pentru Împă­răția cerurilor. Adică îi vor câș­tiga pe oameni pentru viața veș­nică, prinzându-i în mreaja cuvântului și trăgându-i, aducându-i în corabia lui Hristos, Biserica. Pescarul de oameni este pentru Sfântul Luca „cel care prinde oameni și-i păstrează vii” (Cris­tian Bădiliță, Evanghelia du­pă Luca. Introducere, traducere inedită, comentariu și note patristice, Editura Vremea, Bu­curești 2016, pp. 290-291). „Așa­dar nu este vorba de o vânătoare menită să elimine o pradă sau un dușman, ci de o vânătoare menită să salveze viața vânatului… Așa cum au prins două bărci pline cu pești pe mare, tot așa vor prinde oameni pe uscat și-i vor face vii din punct de vedere spiritual” (ibidem, p. 291).

Sensul expresiei folosite de Sfântul Luca pentru a-i desemna pe pescarii de oameni este bine­înțeles același ca și la ceilalți doi evangheliști, Matei și Marcu. Ceea ce trebuie reținut este faptul că înşiși apostolii vor pătrunde sensul adânc și integral al acestei expresii abia după Cincizecime, moment la care ei își vor asuma, în mod deplin, „misiunea de a propovădui Evanghelia și de a încreștina pe toți cei ce vor crede și se vor prinde în mreaja cuvântului lor dintre nea­muri, chiar dintre cei care fuseseră prinși în cursa diavolului (I Tim. 3, 7; II Tim. 2, 26), cum spune Apostolul neamurilor” (Pr. dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, p. 392).

Slava lui Dumnezeu este omul, spune Talmudul, iar Sfântul Irineu întocmai zice că slava lui Dumnezeu este omul viu (Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Trinitas, Iași, 1993, p. 25). Apostolii sunt chemați să-i facă pe oameni vii, adică să-i aducă la Hristos și să-i facă prin El părtași la viața veșnică.

Mântuitorul Însuși îi confirmă învățătorului de lege că ceea ce îl face viu este iubirea de Dumnezeu și iubirea față de aproapele întru care sunt cuprinse toate poruncile (Luca 10, 25-28). Domnul ne învață că dragostea de Dumnezeu stă în împlinirea poruncilor Lui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (Ioan 14, 21). De asemenea, iubirea față de Dumnezeu este condiționată de iubirea față de semeni, ea apărând ca urmare a iubirii de frate. Prin urmare, nu este suficient pentru apostoli să-i prindă pe oameni doar cu cuvântul, ci trebuie să-i câștige și cu dragostea lor față de Dumnezeu și de semeni, prin care să-i învețe și să-i determine să-L iubească pe Dumnezeu și să fie vii, împlinind poruncile întru moște­nirea vieții veșnice.