Apropierea de Tronul harului la vremea potrivită a Postului Mare

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1 

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

În Duminica din miezul ­Păresimilor, numită și a Închinării Sfintei Cruci, suntem chemați să ne hrănim cu cuvintele sfinte rostite de gura Domnului în Evanghelie și de cele ale Apostolului Pavel din Epistola către Evrei și suntem uimiți că de data aceasta ambele cuprind două îndemnuri limpezi și cuprinzătoare, care surprind chintesența postului și a vieții creștine, în general: urmarea Domnului și apropierea de Tronul harului: „Să ne apropiem, așadar, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4, 14-5, 6). În pelerinajul nostru către Înviere, noi știm că am ajuns la mijlocul itinerarului, dar suntem surprinși că Biserica ne cheamă să privim deja la semnele biruinței finale și să luăm din această privire contemplativă putere ajutătoare pentru ultima parte a traseului ascetic și duhovnicesc.

Mistagogia Păresimilor ne învață mereu: Crucea este și vector și câmp, semn marcant pe cale, dar și trofeu final, culminant, mucenicesc. Suntem cumva obiș­nuiți cu îndemnul Domnului către urmarea Sa prin lepădarea sau tăgăduirea de sine și prin asumarea personală a crucii, dar îl așteptăm să-l înnoiască de fiecare dată ca lege duhovnicească a fiecărui timp liturgic al postului cu logica sa chenotică a afirmării prin negare, a sporirii prin sărăcire, a salvării prin pierdere.

Și primim acest îndemn sfânt ca urmare a faptului că prin Botez noi am fost asociați de la început luptei și biruinței Lui prin Cruce asupra lumii încremenite în păcat, moarte și robie. Domnul ne reîntemeiază mereu în adevărul fundamental despre om și vocația lui cerească, despre valoarea nepre­țuită a sufletului dincolo de orice târg lumesc sau valoare de schimb cunoscută. Deci sufletul nu este negociabil, nu se scoate la licitație. Ispita faustică a omului din veac de a-și vinde sufletul pentru tronurile și comoditățile lumii o biciuiește Mântuitorul cu șleaul cuvintelor Sale năprasnice care dinamitează minciunile și micimile veacului.

Cuvântul dojenitor al Domnului își dezvăluie caracterul profetic atunci când pune în paralel ­­într-un mod dramatic, tensionat, desconsiderarea Sa, indiferența și ruși­narea vremelnică a oamenilor veacului/istoriei în fața Persoanei și a Evangheliei Sale cu rușinarea de către Fiului Omului la Reveni­rea Sa deplină în glorie și ­în­­so­țire angelică la sfârșitul veacurilor, la capătul istoriei desfrânate și păcătoase. Altfel spus, Parusia va dezvălui micimea! Parusia divină va dovedi micimea umană! Împăratul învingător va vădi, va face evidente scăpările și trădările umane și Fața Sa blândă și slăvită va face să crape obrajii scorțoşi ai mândrilor veacului. Acest moment glorios va fi anticipat de evenimentul crucial al Pogorârii Sfântului Duh, ai cărui protagoniști și martori vor fi chiar Sfinții Apostoli, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere. Cincizecimea inaugurează Împă­răția și Venirea Împăratului, dar până atunci Sfântul Apostol Pavel ne invită să intrăm în cer prin calea cea nouă și vie inaugurată de Hristos Domnul și Arhiereul bună­tăților viitoare și să ne apropiem de Tronul harului, iubirii și milei pentru ajutor la vreme potrivită. Tronul harului este chiar Tronul Împăratului smerit Iisus Hristos, al Arhiereului ceresc și al Învăță­torului universal. Sfânta Cruce este acest Tron pe care șade Marele Arhiereu întronizat la vremea răstignirii, împodobit cu purpura împărătească a Sfântului Sânge și proslăvit prin Înviere, Înălțare și așezare de-a dreapta Tatălui. Apropierea de Tronul harului va detrona din inima noastră domnia păcatului și a neantului, așa cum neîncetat ne amin­tește harfa imnografiei bisericești: „Vremea postului este de bucurie. Pentru aceasta, îndestulându-ne de curăția cea luminată, de dragostea cea curată, de rugăciunea cea luminoasă și de alte multe virtuți, să strigăm luminat: Cruce a lui Hristos preasfântă, ceea ce ai odrăslit desfătarea vieții, în­vred­nicește-ne pe toți a ne închina ție cu inimă curată, dându-ne iertare și mare milă” (stihiră la Vecernia din Miercurea săptămânii a 2-a din Postul Mare).

Așezarea Sfintei Cruci împodobite cu flori înmiresmate spre închinare în mijlocul bisericii amin­tește istoric de cinstirea Preasfântului Lemn şi, pe de altă parte, anticipează profetic bi­ruința finală și apropierea noastră de Împăratul care ne grațiază în permanență și în al cărui har atotiertător am intrat prin po­căință și spovedanie. Zidul plân­gerii noastre, reazemul și „spovedăul” nostru, cum îi spuneau bătrânii, este chiar Sfânta Cruce, Tronul harului restaurator, iertător și mângâietor, de care ne apropiem luminați cu postirea.

Îndemnul Apostolului Pavel de a ne apropia de Tronul harului pentru a primi întărire duhovnicească în vremea postului ne face conștienți și părtași încă o dată la adevărata putere și autoritate a iubirii milostive care se revarsă din acesta și vremelnicia neputincioasă a tronurilor de ceară din această lume: „Tron se numeşte scaunul oficial unde stă şi de unde îşi îndeplineşte îndatoririle sale un domnitor. Există diferite tronuri. În principal însă, tron se numeşte scaunul oficial pe care stau cu toată măreţia lor împăraţii şi regii. Istoria spune că pe tronurile împărăteşti au şezut împăraţi şi regi aspri şi inumani, care insuflau frică şi groază. Tronurile lor s-au întemeiat pe violenţă, pe osemintele nenumăraţilor oameni care au fost asasinaţi ca să se întemeieze aceste tronuri. Şi au existat împăraţi ale căror tronuri erau de neapropiat. Spun unii despre un vechi tiran care cucerise lumea că în jurul umbrei lui trasase un cerc şi a spus: «Cine va îndrăzni fără permisiunea mea să treacă de acest cerc, va fi ucis pe loc». Dar cel Preaînalt, care urăşte violenţa şi tirania şi vrea ca oamenii să trăiască în dreptate, iubire şi libertate, a dărâmat astfel de împăraţi de pe tronurile lor. Da, Dumnezeu, precum cântăm la slujbe, «coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi». Nimic nu se întâmplă în lume fără voia lui Dumnezeu. În spatele tuturor acestor evenimente istorice se ascunde un plan al proniei dumnezeieşti. Tronurile acelea s-au dărâmat şi domnitorii lor, care se lăudau cu puterea lor, s-au făcut cenuşă şi au dispărut, cum vor dispărea şi actualii conducători care insuflă groază şi frică. Dar există un tron care în dărâmăturile lumii continuă să stea drept şi nici o putere nu poate ­să-l dărâme. Este tronul despre care vorbeşte Apostolul Pavel. Este tronul Domnului nostru Iisus Hristos şi tronul lui Hristos este Cinstita Cruce, care astăzi, în Duminica Închinării Crucii, se înalţă în toate bisericile noastre. Acest tron se numeşte Tronul harului. Hristos pe Cruce! Care din duşmanii lui Hristos, din cei care ca nişte fiare sălbatice stăteau sub Cruce şi printr-o sălbăticie inimaginabilă se bucurau de mucenicia înfricoşătoare a lui Hristos, care din aceş­tia şi-a imaginat că acest osândit va fi slăvit ca un împărat şi că lemnul Crucii va deveni nezdruncinatul şi veşnicul Său tron? Răstignitul învingător, biruitorul ­lumii!” (Mitropolitul Augustin Kandiotis al Florinei).

Acest Tron al harului își continuă existența și lucrarea izbăvitoare în toate lăcaşurile bise­ricești, unde în Sfântul Altar se înalţă Cel Răstignit şi se săvârşeşte Jertfa euharistică din al cărei Potir curge râul curățitor al iubirii cuprinzând toate sufletele și veacurile. Pe acest Tron al harului a suit Dumnezeu umanitatea și de acolo, de sus, începe adevărata pocăință prin care străbatem calea către Înviere, înnoirea Botezului nostru și întronizarea în inimă a harului atot­înțelept și a iubirii care a învins moartea.