Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37 În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa
Convertirea mărturisitoare a femeii samarinence
Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencei) (Ioan 4, 5-42)
În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.
Dialogul dintre Hristos şi femeia samarineancă este unic. El pleacă de la nevoia lui Hristos de a bea apă, pentru a atinge luminarea femeii din Samaria mai întâi cu privire la apa cea vie, apoi la adevărata închinare şi în cele din urmă la recunoaşterea de către Hristos că El este Mesia. Cele trei etape sunt şi trepte la care femeia are acces, la care Hristos o face părtaşă, de care ea se lasă - deloc uşor - convinsă.
Din felul în care s-a desfăşurat dialogul reiese cu claritate faptul că Domnul converteşte un suflet aşa cum asediatorul cucereşte o cetate. Mintea femeii samarinence este ageră, la început replicile ei sunt tari, chiar dure; cuvintele nu-s domoale, întrebările nu-s uşoare: în cetatea ei sufletească nu-i este uşor lui Hristos nici măcar să pătrundă, darmite să sălăşluiască! El Însuşi tatonează mai întâi sufletul printr-un subiect pe cât de necesar pentru Hristos-Omul însetat de apa trupească - „Dă-Mi să beau“ - pe atât de inutil pentru Fiul lui Dumnezeu; dar Călătorul urmărea altceva. Acesta a fost începutul necesar al dialogului, care-i deschide femeii interesul faţă de Necunoscutul din faţa ei. Pragmatică, ea se lasă prinsă în discuţia despre apa cea vie, fără să simtă că Hristos a transferat discuţia din planul material în cel spiritual: „Dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot!“. Brusc, Domnul o aduce la realitate cerându-i să-şi cheme bărbatul, iar ea nu se ascunde şi este sinceră. „Atacul“ lui Hristos, ştiutorul inimilor, este direct: a avut cinci bărbaţi, acum este cu al şaselea. Adevărul acesta, spus astfel de Străin, produce o primă zguduire a zidurilor ce păreau impenetrabile: femeia realizează că cel din faţa sa nu este oricine, că poate e chiar un proroc. Pe când dialogul părea să se liniştească, este rândul samarinencei să se intereseze, să verifice... Mai întâi, unde ar fi mai bine să se închine: pe acest munte din Samaria ori în Ierusalim? Răspunsul „interogatului“ primeşte din nou conotaţie duhovnicească: „Nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim... Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr“, adevăr care nu mai este o surpriză prea mare, căci femeia are deja încredere în Cel de dinaintea sa, iar cetatea sufletului ei începe să cedeze... Şi totuşi, o ultimă încercare din partea ei, dacă nu de rezistenţă, cel puţin de curiozitate: va veni cândva Mesia şi El le va descoperi totul oamenilor. De data aceasta, pentru ca biruinţa să fie completă, Domnul recunoaşte: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine“, ceea ce nu vor şti - la vremea aceea - decât Apostolii şi foarte puţini dintre oamenii pe care El i-a întâlnit.
Cea neîncrezătoare s-a lăsat convinsă; cea care refuzase dialogul cedează în faţa evidenţei şi a adevărului; cea tăcută vorbeşte; cea cu suflet aparent impenetrabil se lasă cucerită de Hristos. Sufletul femeii s-a deschis, treptat şi constant, înaintea Lui, i-a primit ideile, L-a acceptat, crede în El. Femeia samarineancă este o convertită!
Dar, dacă până aici Domnul a lucrat asupra sufletului femeii, mai departe lucrează - prin mărturia ei - asupra altor suflete: ea uită de apă şi de găleată şi fuge în cetate să le spună alor ei ceea ce a aflat: „Nu cumva acesta este Hristosul?“ Acum ea Îl vesteşte pe Mesia-Hristos: L-a găsit pe Cel aşteptat, de care era interesată, dar pe care nu îl căuta cu dinadinsul. Interogată la fântână, ea interoghează acum în cetate; lăsându-se a fi convertită prin întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, ea îi converteşte acum pe cei din oraş: aceştia vin la Hristos să Îl întâlnească şi să Îl cunoască. Prin cuvintele ei, oamenii cetăţii cred şi ei: „au crezut în El pentru cuvântul femeii care mărturisea“; „credem nu numai pentru cuvântul tău şdar şi pentru căţ noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este Hristosul, Mântuitorul lumii“. Femeia samarineancă este o mărturisitoare!
Răsplata mărturisitorului
Dacă acţiunea de convertire a sufletului se petrece în intimitatea unei discuţii, în taină, dacă Dumnezeu lucrează necunoscut şi în timp asupra omului, afirmarea cunoaşterii şi recunoaşterii Lui, mărturisirea se realizează în public, în faţa celorlalţi, prin argumentare, prin dovedire, prin convingere. Iar a mărturisi şi, prin aceasta, a-i converti pe alţii este cu mult mai dificil decât a te fi lăsat convins tu însuţi. De aceea, lumina credinţei nu se ascunde, ci se aşază să lumineze (Matei 5, 15); de aceea acolo unde Dumnezeu este respins de oameni, El îi lasă în locul Lui pe cei care cred în El: vindecatului şi convertitului din ţinutul Gherghesenilor, Domnul îi refuză cererea de a merge după El şi îi solicită să-L mărturisească şi să-i „convertească“ el pe cei ce L-au exclus pe El: „întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu“ (Luca 8, 39).
Hristos ştie cât de greu, de dificil şi chiar cât de imposibil este câteodată să afirmi, să mărturiseşti, să converteşti: discuţia cu femeia samarineancă reprezintă un exemplu edificator, căci va fi fost şi pentru El o provocare. Tocmai de aceea El oferă o atât de mare răsplată mărturisitorilor Săi, celor care, cunoscându-L, Îl şi indică, Îl susţin, Îl apără, Îl propovăduiesc. Căci Domnul afirmă că va deveni Însuşi apărătorul celor care îl apără, susţinătorul celor care Îl susţin, mărturisitorul celor care Îl mărturisesc: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri“ (Matei 10, 32). Tot aşa înţelegem şi de ce Hristos - Căruia îi sunt specifice milostenia faţă de oameni, înţelegerea neputinţelor acestora, iubirea neţărmurită; El, Cel care îl aşteaptă răbdător pe fiul risipitor - nu îi va primi ci îi va respinge pe cei care nu vor fi în stare să-L mărturisească şi cărora, mai mult, le va fi ruşine de Domnul lor: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele..., de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui...“ (Marcu 8, 38).
Nu ştim dacă femeia, prinsă profund în discuţia cu Hristos, îi va mai fi dat Acestuia apă din fântâna patriarhului Iacob. Ştim însă că ea a băut din apa cea vie a Duhului Sfânt care a convertit-o şi a făcut din ea o mărturisitoare. Cum la fel au devenit şi locuitorii cetăţii în care ea L-a făcut cunoscut pe Hristos. Menirea credinciosului este, aşadar, nu doar aceea de a crede, ci şi aceea de a transmite credinţa prin afirmare, prin mărturisire, prin folosirea cuvântului: „cu inima se crede spre dreptate, cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Romani 10, 10).
Importanţa convertirii prin mărturisire este subliniată de Hristos chiar în pasajul evanghelic al acestei duminici. În discuţia pe care o are cu Apostolii veniţi la fântână după ce fuseseră să cumpere mâncare, Domnul le descoperă, pe de o parte, că El este trimisul Tatălui ceresc şi că Îi împlineşte voia; altădată, El va afirma că cei care cred în El sunt şi ei trimişi în lume cu aceeaşi misiune a vestirii şi a mărturisirii şi că cel care îl primeşte pe un apostol, pe un ucenic, pe un creştin Îl primeşte chiar pe Dumnezeu (Matei 10, 40). Pe de altă parte, Învăţătorul le vorbeşte Apostolilor despre acţiunea de convertire a sufletelor ca despre un seceriş: holdele sunt coapte, secerişul e mult, secerătorii puţini, iar „cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică“.
A ne converti din nou
Dacă dialogul lui Hristos cu samarineanca îşi are unicitatea sa, nu altfel se caracterizează convorbirea dintre Dumnezeu şi om. Mai mult sau mai puţin întâmplător, Îl întâlnim pe Dumnezeu din când în când pe parcursul vieţii noastre pământeşti lângă o fântână, la câte o intersecţie, cu ocazia vreunui popas. Atunci când suntem prinşi în tumultul vieţii - de cele mai multe ori stresant şi sinuos -, căutând să ne adăpăm din izvoarele lumii, mai ales atunci avem şansa să Îl descoperim pe Cel pe care poate nici măcar nu l-am căutat şi despre care nu ştiam că El ne căuta pe noi... De fiecare dată întâlnirea cu El este unică şi îşi are propriile şanse în a ne converti din nou inima şi a ne face să credem iarăşi, cu şi mai multă tărie, că Hristos este Mântuitorul.
Mulţi dintre noi ne asemănăm femeii samarinence, căci, necunoscându-l pe Dumnezeu, nu cunoaştem nici cât de minunat este să ne bucurăm de prezenţa Lui. De multe ori ne baricadăm în autosuficienţa noastră, încuiem lacătul inimii cu propriile noastre concepte care ni se par a fi cele mai bune, trăim în propria noastră lume; necunoscând o alta, aceasta e cea mai bună posibil. Deschidem porţile doar când suntem obligaţi, când suntem asaltaţi, interogaţi şi căutaţi.
Domnul vrea mereu să ne câştige sufletul împietrit, cetatea baricadată, întunecată şi neaerisită. El întotdeauna doreşte să facă din locul devenit sterp şi secetos prin păcat unul în care să izvorască apă vie. Dorind să ne câştige de partea Sa, El procedează cu noi, de cele mai multe ori, aşa cum a făcut cu femeia din Evanghelia de astăzi: începutul este lin şi pare să nu ducă nicăieri. El poate fi ceva aparent neimportant: o întrebare, un semn discret, o cerere simplă precum „Dă-Mi să beau“. Dar adeseori este un duş rece: o întâmplare neaşteptată, un necaz, o boală, o încercare, o limită, asemenea realismului la care Hristos o obligă pe femeie, într-un moment neaşteptat al discuţiei: „Cheamă-l pe bărbatul tău!“, prin care El o obligă să-şi recunoască păcatul. Sinceră cu ea şi cu Hristos, capabilă să-şi asume greşelile, dispusă să creadă - chiar dacă nu cedează uşor - samarineanca se lasă a fi „secerată“ din holda deja coaptă.
Suntem şi noi cuprinşi în holda acestei lumi. Dar vom creşte numai dacă la rădăcina vieţii noastre va ajunge Apa cea vie şi numai dacă ne vom lăsa scăldaţi de razele Luminii celei de sus. Căci acestea ne convertesc continuu şi ne dau puterea de a-i converti şi noi pe alţii, devenind lucrătorii şi secerătorii lui Hristos prin credinţa în El şi prin mărturisirea Lui: „Cred, Doamne, şi mărturisesc...“.