Credinţă şi Cuvânt

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

„În vreme aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

Minunea vindecării slujitorului sutaşului din Capernaum este relatată în două locuri în Sfintele Evanghelii: în pericopa acestei duminici, Matei 8, 5‑13, şi în Luca 7, 1‑10. O comparaţie sumară între cele două prezentări va pune în evidenţă aspectele pe care cei doi Evanghelişti doresc să le accentueze. Sfântul Luca arată că sutaşul nu s‑a înfăţişat înaintea Domnului, ci a trimis la El nişte fruntaşi iudei, socotindu‑se nevrednic nu doar de a‑L primi în casa sa, ci şi de a sta în faţa Lui. La rândul lui, Sfântul Matei nu menţionează faptul că sutaşul a trimis mesageri iudei la Iisus, dar introduce în istorisirea sa cuvântul Domnului despre excluderea fiilor Împărăţiei şi intrarea străinilor la ospăţul mesianic. El consemnează, de asemenea, replica finală a lui Iisus: „Du‑te, fie ţie după cum ai crezut” (v. 13). Prin urmare, observând că nucleul hristologic al acestor relatări este acelaşi, putem spune şi că Sfântul Luca scoate în evidenţă smerenia sutaşului, pe când Sfântul Matei insistă asupra credinţei sale.

Șederea împreună cu patriarhii la masa Împărăţiei este posibilă doar pe temeiul credinţei

Credinţa acestui sutaş - probabil un păgân idolatru - stârneşte uimirea, exprimată public, a Mântuitorului Iisus Hristos. Această reacţie a Sa o mai întâlnim doar în faţa femeii cananeence (Matei 15, 28), şi ea o străină de neamul lui Israel. De fapt, cele două personaje - sutaşul şi femeia cananeancă - sunt o pereche unită prin legăturile unor frumoase virtuţi. Pe lângă credinţa puternică, lăudată de Iisus, cei doi ilustrează smerenia, stăruinţa în căutarea vindecării pentru o persoană iubită, buna cuviinţă, inteligenţa. Adevărate podoabe sufleteşti pentru orice om. Pentru ei Mântuitorul săvârşeşte vindecarea de la distanţă a celor pentru care au mijlocit, arătându‑Şi mai limpede puterea dumnezeiască, ca o răsplătire suplimentară a tăriei credinţei lor, ca o împlinire către ei a făgăduinţei Sale: „Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (Ioan 11, 40). Cei doi îi prefigurează în Sfintele Evanghelii pe creştinii dintre neamuri, care, prin credin­ţa în Hristos, vor fi primiţi la ospăţul mântuirii.

În acest fragment al Sfintei Evanghelii după Matei, credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos priveşte şi viaţa de acum, şi veşnicia. Astfel, vindecarea slujitorului s‑a săvârşit datorită acestei credinţe a sutaşului, iar şederea împreună cu patriarhii la masa Împărăţiei este posibilă doar pe temeiul aceleiaşi credinţe. Sfântul Apostol Pavel confirmă această învăţătură: „Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (I Timotei 4, 8). În viaţa cotidia­nă, credinţa este un factor de echilibru şi linişte sufletească, o forţă spirituală, creativă, o garanţie a integrităţii psihice, un izvor de vindecare. Omul credincios priveşte peste deşertăciu­nea acestei lumi înşelătoare, a­ţin­tindu‑şi ochii spre Iisus, „în­cepătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12, 2), Care îl va trece cu bine prin marea furtunoasă a necazurilor şi a ispitelor, la limanul păcii şi bucuriei. Dar, mai mult decât un sprijin pentru această viaţă, credinţa este o virtute teologală, indispensabilă pentru mântuirea sufletului în veşnicie. Credinţa este începutul cunoaş­terii lui Dumnezeu şi a simţirii prezenţei Lui înlăuntrul nostru. Este răspunsul omului la Evan­ghelie, adică la vestea cea bună a mântuirii prin Iisus Hristos. Ea este, de asemenea, motorul măr­turiei creştine (Evrei 11, 2). Ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte ca bunuri ale iubirii Sale faţă de noi nu poate fi primit fără de cre­din­ţă. „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută”, ne încredin­ţează acelaşi mare Apostol Pavel (Evrei 11, 6).

Necredinciosul are părtășie cu cel rău prin fapte urâte

În capitolul al treilea al Epistolei către Evrei se arată că o bună parte dintre evreii scoşi de Dumnezeu din robia Egiptului n‑au putut să intre în pământul făgăduinţei „din pricina necre­dinţei lor” (v. 19). Autorul epistolei spune că aceeaşi regulă se aplică şi creştinilor: „Căci ne‑am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evrei 3, 14). Prin urmare, începutul bun, cu toate că este foarte important, nu este garanţia unui sfârşit fericit. Referindu‑se tot la ieşirea evreilor din Egipt - un eveniment istoric cu un potenţial tipologic excepţional -, preaînţeleptul Pavel observă că toţi au fost bote­zaţi „în nor şi mare” prin Moise şi „toţi aceeaşi băutură duhov­nicească au băut”; dar „cei mai mulţi dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, căci au căzut în pustie. Şi acestea s‑au făcut pilde pentru noi, ca să nu poftim la cele rele, cum au poftit aceia” (I Corinteni 10, 2‑6). Apostolul neamurilor ne oferă astfel o tâlcuire a cuvintelor Mântuitorului din v. 12 al pericopei acestei duminici: „Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Această zicere a Domnului, calificată drept „devastatoare” de către un comentator contemporan al Evangheliei după Matei (R. T. France, The Gospel of Matthew, Wm B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, 2007, p. 316), nu arată explicit cine sunt „fiii împărăţiei” şi care este motivul alungării lor. Însă din contextul afirmaţiei şi din aceste comentarii ale Sfântului Pavel înţelegem că este vorba, în primul rând, despre israeliţi şi despre necredinţa lor. „Hristos îi numeşte pe iudei fiii împără­ţiei, explică şi Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că Împărăţia cerurilor lor le era pregătită” (Omilii la Matei, XXVI.4). Ei au fost cei dintâi chemaţi, ale lor sunt „înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgă­duinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos” (Romani 9, 4‑5). Pe aceştia ne‑am aştepta cel mai mult să‑i vedem în Împărăţia cerurilor. Şi totuşi, cei mai mulţi dintre ei sunt excluşi din pricina necre­dinţei în Hristos. Nu din cauza absenţei totale a credinţei, ci din cauza necredinţei în Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat chiar din tulpina neamului lor.

Aceasta este, într‑adevăr, o mare tragedie. Toată drama acestui popor poate fi privită din această per­spectivă. Pribegia, suferin­ţele, războaiele evreilor sunt consecin­ţa neintrării lor în odihna lui Dumnezeu. Dar cuvântul Domnului nu se referă doar la isra­e­liţii după trup, ci şi la cei după duh, adică la creştini. Căci „trebuie să se ştie că prin Botez (…) devenim israeliţi duhovni­ceşti şi poporul lui Dumnezeu”, arată Sfântul Ioan Damaschin (Dogmatica IV.10, Ed. Scripta, Bucu­reşti, 1993, p. 158). Sfântul Pavel îi avertizează pe creştinii din Roma: „Dacă Dumnezeu n‑a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa” (Romani 11, 21). Dacă din cauza necredinţei ramurile fireşti, israeliţii după trup, au fost tăiate de pe trunchiul poporului, tot aşa se va întâmpla cu ramurile altoite pe trunchi, adică cu creştinii dintre neamuri. Dar ce este necredinţa? Sfântul Ioan Damaschin răspun­de: „Necredincios este acela care nu crede potrivit predaniei Bisericii soborniceşti sau acela care are părtăşie cu diavolul prin fapte urâte” (Ibidem). Dacă aşa stau lucrurile, atunci, privind în jur, vom vedea o mare de necredinţă în care se bălăcesc inconştienţi fiii împărăţiei. Căci predania Bisericii este ignorată de mulţi dintre creştinii noştri, iar de către unii dintre ei, lepădată de‑a dreptul. Iar faptele urâte, care contrazic în mod practic credinţa noastră, pot fi văzute la tot pasul. Ura, avortul, desfrâul, hula, invidia, lăcomia, furtul, necinstea, certurile, lipsa de compasiune şi altele asemenea acestora înlocuiesc astăzi veşmintele virtuţilor pe care ar trebui să le poarte creştinul. Am ajuns să‑i privim cu admiraţie pe cei de alte credinţe pentru integritatea lor morală şi pentru statornicia în tradiţiile şi obiceiurile lor. Încotro se îndreaptă societatea noastră? Vom da lumina odăii de ospăţ pe întunericul de afară şi bucuria comuniunii pe plâns şi scrâşnire de dinţi?

Cuvântul omului cu autoritate, cuvânt cu putere

Revenind însă la lucrarea cre­dinţei, îl auzim pe Sfântul Apostol Pavel zicând: „Prin credinţă înţelegem că s‑au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 11, 3). Credinţa ne introduce în lumea Cuvântului dumnezeiesc, ne deschide calea spre înţelegerea bogăţiei, a profunzimii, a puterii şi a autorităţii Lui. În această pri­vin­ţă, cuvintele sutaşului sunt remarcabile: „Zi numai cu cu­vân­tul şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stă­pânirea altora şi am sub mine ostaşi şi‑i spun acestuia: Du‑te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face”. Acest ofiţer roman surprinde aici două aspecte importante. În primul rând, co­respon­denţa dintre lumea văzută şi nevăzută. Lumea aceasta este un semn al lumii celei veşnice. Ochii credinţei descoperă aceste raporturi tainice care fac ca Împărăţia cerească să poată fi întrezărită în universul material. O bună parte a predicii Mântuitorului, cum ar fi pildele Sale, se bazează pe această o­glin­dire re­ciprocă a celor două lumi, da­torită căreia se poate vorbi despre Cer prin imagini, metafore sau cuvinte ale acestei lumi. Su­ta­şul merge pe aceeaşi linie: privind la sine şi la lumea din jur, el ajunge la intuirea u­nor rea­li­tăţi mai înalte. În al doi­lea rând, el înţelege că autori­ta­tea se exer­cită prin cuvânt. Cei aflaţi sub propria lui autori­tate acţionează la comenzile sale: „Du‑te!, Vino!, Fă aceasta!” Nu e nevoie de altceva, cuvântul său îi pune în mişcare. Cuvântul omului cu autoritate este eficient, este un cuvânt cu putere. Sutaşul recu­noaşte puterea cuvântului lui Iisus - şi, implicit, au­toritatea Lui - în lumea misterioasă a elementelor care influenţează viaţa oamenilor. „Ce este acest cuvânt? Că porun­ceşte duhurilor necurate, cu stăpânire şi cu putere, şi ele ies”, se miră cu alt prilej mulţimile (Luca 4, 36). Cuvintele lui Iisus sunt atotputernice, fiind rostite de Însuşi Cuvântul cel veşnic şi atotputernic. Şi cuvântul omului care se curăţeşte de patimi şi primeşte harul dumnezeiesc este puternic. Un duhovnic con­tem­poran poves­teşte despre un bărbat care a pătimit mulţi ani de pe urma fumatului fără să poa­tă renunţa la acest viciu şi care a ajuns în cele din urmă la pă­rintele Arsenie Papacioc. A­ces­ta i‑a zis doar atât: „Să nu mai fumezi!” Nimic mai mult. Şi din acea zi omul respectiv nu a mai fumat niciodată. Aşa este cuvântul omului cu viaţă curată, izvorât din credinţă şi din dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Cuvântul trimis de Dumnezeu este Fiul cel veșnic, Care a izbăvit pe păgâni de păcatele lor

Ceea ce aşteaptă sutaşul de la Iisus este un cuvânt vindecător, izbăvitor de boală, binefăcător pentru trup şi pentru suflet. Vindecarea este un aspect important al activităţii mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, Cuvântul vindecător, prezent în mod prefigurativ încă din Vechiul Testament. Iată două exemple: „Trimis‑a cuvântul Său şi i‑a vindecat pe ei şi i‑a izbăvit pe ei din stricăciunile lor” (Psalm 106, 20); „Nici iarbă de leac, nici alifie nu i‑a vindecat, ci cuvântul Tău, Doamne, cel ce toate le vindecă” (Înţelepciunea lui Solomon 16, 12). După tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Cuvântul trimis de Dumnezeu este Cuvântul ipostatic şi viu, adică Fiul cel veşnic, „Care a vindecat toată boala şi toată neputinţa şi a izbăvit pe cei din păgâni de păcatele lor” (Cuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. II, Editura Egumeniţa, pp. 430‑431). Deci cuvântul lui Iisus vindecă pentru că El Însuşi este Cuvântul trimis de Dumnezeu ca să vindece şi să izbăvească din stricăciune. Privind însă lucrurile dintr‑o perspectivă mai largă, o perspectivă lucanică, vom observa că în Faptele Apostolilor Cuvântul este uneori identificat cu Biserica: „Iar cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea” (Faptele Apostolilor 12, 24; cf. 6, 7; 19, 20). Lucrul acesta nu ne miră, având în vedere că în această carte Sfântul Luca arată că Biserica, prin călăuzirea Sfântului Duh, continuă ceea ce „a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S‑a înălţat la cer” (Faptele Apostolilor 1, 1‑2). Socotindu‑l pe acest sutaş ca pe un simbol al lumii păgâne în căutarea izbăvirii, vom avea o imagine alegorică a societăţii care aşteaptă din partea Bisericii un cuvânt vindecător. Acest cuvânt este, în primul rând, propovăduirea sa, prin care Evanghelia lui Hristos este pusă ca o oglindă în faţa poporului pentru a‑l cerceta şi pentru a‑l scoate din amăgirea şi deşertăciunea acestei lumi la lumina şi adevărul lui Dumnezeu. În al doilea rând, cuvântul oricărui creştin poate aduce multă alinare şi întărire sufletească. Căci, vorbind din prisosul inimii sale, omul bun va scoate din aceasta o comoară de gânduri frumoase şi cucernice (Luca 6, 45). Inima caldă a creştinului, locuită de harul Sfântului Duh, ştie să zidească, să îndemne şi să mângâie pe fraţii săi (I Corinteni 14, 3), căci în cuvântul său omenesc pulsează Cuvântul lui Dumnezeu.

În altă ordine de idei, Evanghelia acestei duminici, precum Sfintele Evanghelii în întregimea lor, supune atenţiei noastre problema statutului ontologic al lui Iisus Hristos. Atunci când spune „Şi eu sunt om sub stăpânirea altora”, sutaşul pare să‑L socotească pe Mântuitorul Iisus Hristos un om. Când Îi cere să‑l vindece pe slujitorul său de la distanţă doar prin cuvânt, Îi atribuie o demnitate divină. De aici se naşte întrebarea: Cine sau ce este Iisus Hristos? Este om sau Dumnezeu? Este şi una, şi cealaltă? În ce măsură şi în ce fel? Răspunsul la aceste întrebări, care au preocupat timp de secole mintea Bisericii, a fost codificat în formule dogmatice la sinoadele III, IV, V şi VI ecumenice. Un moment crucial în acest şir îl constituie Sinodul al IV‑lea Ecumenic, de la Calcedon, din anul 451. Duminica de astăzi, fiind dedicată şi pomenirii Sfinţilor Părinţi participanţi la acest eveniment excepţional, ne oferă un bun prilej pentru a revedea dogma hristologică de la Calcedon, cu implicaţiile ei în planul învăţăturii despre mântuirea omului.

Sinodul al IV‑lea Ecumenic a adoptat dogma potrivit căreia Iisus Hristos este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat (Ioan 1, 14), Dumnezeu adevărat şi om adevărat, de o fiinţă cu Dumnezeu Cel veşnic şi nevăzut după firea Sa dumne­zeiască şi de o fiinţă cu noi după firea omenească, cele două firi desăvârşite fiind unite în mod tainic în Persoana divină unică a Cuvântului lui Dumnezeu, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. Unirea celor două firi în Persoana divină a Cuvântului se numeşte în teologie unire ipostatică. După unirea ipostatică, fiecare fire, cu deplinătatea proprietăţilor şi însuşirilor ei naturale, se păstrează permanent în Hristos, fără amestecare şi fără separare, încât El este şi om, şi Dumnezeu în acelaşi timp. Despre aceasta Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Om, dar şi Dumnezeu în acelaşi timp. Om după ceea ce se vede, om întreg, aşa cum sunt şi eu, cu toate ale mele, ca pe mine curăţindu‑mă să mă mântuiască. Dumnezeu după ceea ce nu se vede, Dumnezeu desăvârşit, având fiinţa din Tatăl desăvârşit. Cel ce există în chipul stăpânesc al lui Dumnezeu a luat acum chipul meu de rob. Nu Şi‑a micşorat vrednicia dumnezeirii, dar a sfinţit frământătura firii mele. Acelaşi, întreg sus şi întreg jos. Sus născut fără de timp, jos născut fără de sămânţă. Sus creator - ca Dumnezeu, jos creatură - ca om” (citat după pr. prof. dr. Ion Bria, Hristologia, în Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1994, pp. 191‑192).

Mântuitorul nostru a cunoscut toa­te afectele şiînsuşirile firii noastre: oboseala, tristeţea, plânsul, foamea, durerea, agonia, moar­tea, astfel că firea dumnezeiască se strânge şi se „comprimă” în sine, pentru a lăsa câmp des­chis şi liber firii omeneşti. Pe de altă parte, prin asumarea ei de către Cuvântul veşnic, firea o­me­nească a fost întărită şitransfi­gu­rată până la libertatea totală fa­ţă de păcat şifaţă de moarte. Dum­nezeu S‑a făcut om cu adevă­rat deplin, ca să lucreze El Însuşi mântuirea noastră prin trupul Său. El ne ia în Sine cu tot ceea ce ţine de firea noastră, ca să mistuie în Sine ceea ce e rău în aceasta, iar noi să ne împărtăşim de ce­le ale Lui, aşa cum soarele absoarbe umezeala pământului.

Închinându‑ne în faţa tainei lui Hristos, Dumnezeu‑Omul, cinstind prin credinţă minunea ridicării şi a îndumnezeirii firii noastre, chemăm Cuvântul cel vindecător asupra noastră, pentru întărire, adevăr şi lumină, spre slava Sfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin.