Cu Hristos, moartea se conjugă la timpul trecut

Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Sfintele Evanghelii pre­zintă lucrarea mân­tuitoare a lui Hristos în istorie în mijlocul oamenilor şi descoperă taina întrupării, morții și Învierii Domnului și taina îndumnezeirii omului. Ele ne descoperă pe Hristos ca Mântuitor, Cale, Adevăr şi Viaţă prin Care omul îşi găseşte izbăvirea de stricăciunea şi mortalitatea sa. Persoana lui Hristos, nedespărţită de Sfânta Treime, este centrală în Scripturi, în Tradiţie, în dogme, spiritualitate şi cult, iar explicaţia acestei realităţi este strâns unită cu faptul că, în creştinism, nu ne mântuim printr-o „lege” sau printr-o „învăţătură mântuitoare” desprinsă de viaţa şi realitatea personală dumnezeiască, ci ne mântuim prin şi în Persoana lui Iisus Hristos, în Biserică, ce decurge ontologic din Hristos.

Robia morții este mărginită

Această perspectivă personalistă pe care o descoperim în toate actele mântuitoare ale lui Hristos o putem identifica şi în textul Evangheliei din Duminica a 20-a după Rusalii. În primul rând, este vorba despre o întâlnire. Această întâlnire de la porţile cetăţii Nain, între Hristos şi un tânăr care murise, devine o întâlnire mântuitoare de moarte, înţeleasă ca despărţire a sufletului de trup. Mântuirea, înţeleasă, în acest caz, ca izbăvire de moartea trupului, este rodul unei întâlniri cu Hristos şi al unei relaţii cu comunitatea (mântuirea se realizează în comunitate, în koinonia Bisericii, nu individualist), care însoţea cortegiul şi care vibra în comuniune cu suferinţa văduvei din Nain. De asemenea, mântuirea nu vine prin om şi de la om, ci vine de la Dumnezeu făcut om pentru noi, intrat în planul nostru uman, în relaţie cu noi, în vederea ridicării noastre spre El. Intrarea lui Hristos în relaţie cu oamenii arată că Fiul lui Dumnezeu asumă umanitatea noastră şi ia parte la suferinţele oamenilor, nu rămâne indiferent faţă de suferinţa celor din jurul Său. Ima­ginea întâlnirii de la poarta cetăţii Nain ne descoperă, pe de o parte, „robia morţii”, care însoţeşte pe om încă de la naşterea lui în această viaţă - bolile şi suferinţele încă de la naştere sunt semnele limitelor biologicului din om -, şi „dezrobirea de moarte” care se realizează prin Hristos, precum şi modul în care Hristos are puterea de a transforma moartea în bucurie prin înviere. Prezenţa lui Hristos la „înmormântare” înseamnă nădejdea învierii, precum şi faptul că orice înmormântare a creştinilor se săvârşeşte întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Arvuna învierii şi a vieţii veşnice este oferită încă de aici, în Taine şi mai ales în Liturghie, ca pregustare şi pregătire a omului pentru biruinţa morţii în trupul său prin asceză şi moştenirea Împărăţiei.

Evanghelia de astăzi descoperă două prefigurări care au legătură cu Iisus Hristos. În primul rând Hristos este prefigurat în prorocul Ilie care mergând, la îndemnul lui Dumnezeu - adică ascultând de Dumnezeu aşa cum Hristos ascultă de Tatăl, împlineşte voia Tatălui -, la o văduvă din Sarepta Sidonului înviază pe fiul acesteia. Mama tânărului din Nain era văduvă! În al doilea rând, imaginea scoaterii tânărului din Nain în afara cetăţii pentru a fi înmormântat trimite spre moartea pe Cruce şi înmormântarea lui Hristos în afara cetăţii. Completarea ima­ginii rezidă în asemănarea văduvei din Nain cu Maica Domnului în ceea ce priveşte înmormântarea Singurului Fiu.

Textul Evangheliei conţine în fiecare cuvânt o adâncime de negrăit şi o unitate cu întreaga iconomie a lui Dumnezeu faţă de creaţie - om şi cosmos - exprimată în Sfânta Scriptură. Ne vom opri la trei aspecte şi cuvinte care credem că ilustrează nucleul întâlnirii dintre Hristos şi tânărul din Nain.

Consolarea premerge minunii celei mari

Primul este legat de pasajul unde se amintește că I s-a făcut milă şi a zis nu plânge. În acest text ni se descoperă mila lui Dumnezeu faţă de situaţia în care omul ajuns prin neascultare (consecinţa neascultării este căderea, iar cea mai mare consecinţă a căderii este moartea). Dumnezeu limitează moartea omului când o îngăduie (pentru ca răul să nu fie fără de moarte) şi o învinge în Hristos (în condiţiile ei) pe Cruce. De aceea, Hristos îi spune femeii „nu plânge”. Adică, moartea nu înseamnă dispariţia omului, ci mutarea, trecerea dintr-o lume stricăcioasă şi trecătoare într-o lume nestricăcioasă şi netrecătoare. Învelişul cosmic, pământesc, mortalitatea, hainele de piele sunt lăsate în mormânt.

Despărţirea este doar trupească, iubirea plină de credinţă - punte între cele două realităţi - garantează o legătură spirituală personală neîntreruptă, indicată şi de pomenirea cu numele - numele desemnează persoana - în slujbele ­Bisericii. De aceea, „nu plânge!” Într-o perspectivă mai adâncă, „nu plânge” ilustrează cele care se vor întâmpla după moartea pe Cruce a lui Hristos şi punerea în mormânt. Prin Învierea lui Hristos, există şi învierea morţilor, Hristos făcându-Se începătură a învierii noastre. Aducerea la viaţa pământească a fiului văduvei din Nain este o minune care se deosebeşte de Învierea pe care Hristos o deschide ca realitate cu totul nouă înaintea omului. Readucerea la viaţă a tânărului din Nain este o prefigurare a Învierii lui Hristos şi a lucrării Duhului Sfânt în oameni pentru învierea de obşte.

Învierea, răspunsul lui Hristos la problema morții

Al doilea aspect este subliniat în cuvintele „S-a atins de coşciug şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Aici descoperim lucrarea mântuitoare, nemijlocită a lui Hristos. „S-a atins” de coşciug, care conţinea rămăşiţele pământeşti ale unui om, arată asumarea (atingerea) umanităţii căzute afară de păcat şi învierea, îndumnezeirea şi înălţarea acesteia în Hristos. Chemarea la ridicare din stricăciune, din moarte, la înviere a unui tânăr rămâne un mesaj cutremurător şi plin de speranţă, în toate vremurile, până la sfârşitul veacurilor. Evanghelia de astăzi arată că ridicarea din moarte, adică răspunsul la întrebarea fundamentală a lumii, nu se poate realiza decât prin şi în Hristos. Răspunsul la problema morţii nu poate fi dat autonom, fără Hristos, ci prin recursul la Persoana lui Hristos, hristologia fiind premisa oricărei antropologii. Această atingere a lui Hristos o putem înţelege ca o realitate vie, transfiguratoare, ca o prezenţă îndumnezeitoare în Biserică, în cult, Liturghie, icoane, cruce şi sfinte moaşte.

Întâlnirea cu Hristos ne dă verticalitate duhovnicească

Ultimul aspect se referă la faptul că cel care fusese mort s-a sculat în sus şi a început să vorbească. În Hristos, moartea nu mai există, este la trecut. Întâlnirea tânărului cu Hristos - şi a fiecărui om - are ca rezultat constatarea că fusese mort şi s-a sculat în sus (nu oricum, ci într-o verticalitate) şi a început să vorbească, adică să uzeze în mod restaurat de ceea ce-l relaţionează cu Cuvântul. Unii sunt morţi spiritual, vieţuind în păcate şi fărădelegi. Întâlnirea lor cu Hristos este o ridicare, o asumare a verticalităţii vieţii prin centrarea în chip cruciform a orizontalităţii în ea şi aceasta aduce familiaritatea vorbirii omului cu Dumnezeu, faţă către Faţă. Prima faţă pe care a văzut-o tânărul din Nain când a fost readus la viaţă a fost Faţa lui Hristos - asemenea lui Adam creat în Rai -, adică Modelul, Arhetipul după care a fost creat şi recreat, înnoit, în perspectiva vieţii veşnice.

Evanghelia de astăzi ne descoperă imaginea terifiantă, plină de suferinţă a omului căzut în stricăciune şi moarte şi ima­ginea iubirii milostive a lui Dumnezeu care vine şi îl întâlneşte pe om pe cărările morţii şi transformă moartea în înviere şi plânsul în bucurie şi nădejde. Această imagine pe care Evanghelia o aşază în mintea şi inima noastră descoperă răspunsul la frământata întrebare despre moarte, răspuns pe care îl putem descoperi în Hristos, Care a biruit moartea şi ne-a arătat cum să o biruim şi noi. Moartea pentru noi este o „cruce” - despărţirea sufletului de trup este o suferinţă şi o durere, ultima suferinţă din această viaţă, o cruce pe care trebuie să o asumăm pregătindu-ne -, iar moartea pe Cruce a lui Hristos devine nu doar biruinţă asupra morţii, ci şi model de trecere a noastră prin „crucea” morţii. În lumina Învierii lui Hristos, care înseamnă începutul unei noi vieţi, se descoperă taina morţii ca împlinire a vieţii, ca trecere dincolo şi adâncire a comuniunii ne­sfârşite cu Preasfânta Treime.