Dascălul și educația ca sămânță

Duminica a 21-a după Rusalii (Pilda semănătorului - Luca 8, 5-15)

Zis-a Domnul pilda aceasta: Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa.

Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o. Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă! Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu; cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască; iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: Cine are urechi de auzit să audă!

Una dintre cele mai cunoscute pilde rostite de Mântuitorul este în mod sigur „Pilda semănătorului”. Biserica a rânduit ca pasajul de la Sfântul Luca 8, 5-15, să fie parcurs în Duminica a 21-a după Pogorârea Duhului Sfânt, dar ne amintim că este citit și la Te Deum-ul începutului de an școlar. Lucru deloc întâmplător! O pericopă cunoscută și iubită, dar pentru predicatori greu de tâlcuit, întrucât primul ei decodificator a fost Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. În aceste condiții, ne întrebăm ce ar mai fi de spus, ce ar mai fi de învățat din ea? În ce măsură ne mai poate sensibiliza și ce direcții ar mai putea să ne ofere?

Sigur, raportat direct la cuvintele prorocului Isaia, citat de Sfântul Matei, mulți au auzit și vor auzi această pildă, puțini au înțeles și vor înțelege, întrucât: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea”, și aceasta din pricina îndărătniciei noastre. Acest adevăr ne îndeamnă, iarăși și iarăși, să ne oprim smerit asupra textului și să găsim noi înțelesuri.

Așadar, citind și recitind acest text, căutând tâlcuiri vechi și noi, ne vom opri la dascăl ca semănător și la învățătura cea bună ca sămânță, la cuvântul care educă, ca temă a acestei predici.

Învățătură pentru mântuire mai întâi

Din cuvintele sfinților evan­gheliști observăm, în primul și în primul rând, că nu avem o problemă cu tipul de sămânță folosit de Semănător, ci cu solul. Pământul pe care cade fie e bătătorit, fie e pietros, fie e necu­rățat, fie e într-adevăr bun și roditor. De asemenea, observăm că în pământul cel roditor nu toate semințele aduc același rod, ci una o sută, alta șaizeci, alta treizeci.

Insistând pe pământul cel bun, aș dori împreună să facem un exercițiu de imaginație și în el să vedem sufletul minunat al tinerilor care poate „rodi întru răbdare”. Nu vom putea spune al tuturor tinerilor, deși ne-am dori, ci al tinerilor ale căror suflete au fost „arate” mai mult sau mai puțin adânc de binefăcătorii lor.

Cred că suntem de acord că în buna creștere a unui tânăr creștin converg trei factori ce pot să-l aducă mai aproape de Hristos: Familia, Biserica și Școala. Dacă părinții, preoții și dascălii caută să fie după chipul lui Hristos, prototip al Semănătorului și al Pedagogului deopotrivă, ei nu pot greși.

„Ieșit-a Semănătorul să semene sămânța sa.” Toți căutăm să punem în sufletul copiilor noștri sămânța cea bună, dar, după cum vedem zilnic, numai unii reușesc. Așadar, apare o primă dilemă în concertul acesta pedagogic-educa­țional. Ce nu facem bine în calitate de semănători, de pedagogi și educatori? Nu credem că se poate oferi un răspuns general valabil, dar credem că putem încerca o variantă de răspuns raportându-ne direct la cuvintele Sfântului Pavel din Epistola I Corinteni 3, 4-6, cuvinte care pot fi folosite ca o grilă de evaluare la ceea ce întreprindem, inclusiv la actul învăță­toresc, la sădirea seminței: „Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti? Dar ce este Apollo? Şi ce este Pavel? Slujitori prin care aţi crezut voi şi după cum i-a dat Domnul fiecăruia. Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”. Cu alte cuvinte, când părinții, preoții și dascălii se încred prea mult în forțele proprii, creează ucenici pentru idealurile lor, dar nu pentru idealul mântuitor. Conștiința că suntem ai lui Hristos credem că este primul semn că sămânța pe care o semănăm e cea bună și că pământul va da rodul așteptat. Ispita de a crede că noi, prin ceea ce suntem, prin inteligența și flerul nostru facem ceva e o mare înșelare. Pe calea lui Hristos se lucrează doar „prin” și „întru” Duhul Lui.

Educația în familie

Chiar dacă Biserica și Școala au un rol capital în educația tinerilor, credem că rolul părinților nu poate fi substituit de nimeni. În acest sens, printr-o căutare atentă în Revelația scrisă, aflăm că înțeleptul Solomon îi îndemna pe tineri: „Ascultă, fiul meu, în­vățătura tatălui tău și nu lepăda îndemnul maicii tale” (Pilde 1, 8). Acest rol al părinților poate fi împlinit în măsura în care ascultarea este direct proporțională cu darul, educația primită de la părinți. Această ascultare face pământul și mai bun.

Învățura dată de părinți copiilor este luminătoare și dătătoare de rod. La fel de bine ea poate tulbura și nenoroci, căci învățăturile sunt de multe feluri. Cu toate acestea același înțelept Solomon spunea: „Că povața este un sfeșnic bun și legea o lumină, iar îndemnurile care dau învățătură sunt calea vieții” (Pilde 6, 23).

Momentele în care tânărul caută răspuns la părinți și aceștia nu i-l pot oferi sunt dătătoare de ton. Ele nu trebuie învăluite în panică, ci fructificate. Sunt clipele ce ne sugerează că trebuie mers mai departe, cu sufletul afundat în rugăciune, și trebuie căutat răspuns la Dumnezeu, așa cum a căutat și Moise căruia Dumnezeu i-a zis: „Mergi dar: Eu voi deschide gura ta și te voi învăța să grăiești” (Ieșire 4, 12).

Nădăjduirea în Dumnezeu este a celor cu sufletul „ogor bun”

Învățătura cea bună, sămân­ța cea bună căzută în pământul mănos e destinată să aducă rod. Inimile care nu se deschid spre Dumnezeu, pământul ce nu s-a pregătit pentru cuvântul dătător de har, sufletele celor care s-au oferit să fie cărări pentru picioarele altora, pietre pentru lovit și spinăriș, refuză conlucrarea cu învățătura dumnezeiască. Sfântul Proroc David a­tenționează în acest sens: „Luați învățătură ca nu cumva să se mânie Domnul și să pieriți din calea cea dreaptă când se va aprinde grăbit mânia Lui. Fe­riciți toți cei ce nădăjduiesc în El” (Ps. 2, 12).

Pista pe care o deschide acest psalm e una de excepție. Cei care ascultă cuvântul și îl fac lucrător sunt cei care nădăjduiesc în El. Or, într-o lume zăpăcită, o lume a ideologiilor, a orgoliului și pesimismului deopotrivă, nădăjduirea în Dumnezeu este a celor cu sufletul „ogor bun”. Ea nu există în afara poruncilor lui Dumnezeu. Acest lucru ar fi bine să-l vadă tinerele generații, dar și părinții lor.

Păzirea adevărului scutește de derapaje

Să vedem împreună acum și cât de important este ca familia să știe să lucreze în tânăr pământul cel bun prin punerea seminței adevărate. Nu putem face mai bine acest lucru decât raportându-ne la istoria Susanei, cea pe care o invocă Vechiul Testament ca model al respectării poruncilor și beneficiară a inter­venției lui Dumnezeu în judecata nedreaptă a păcătoși­lor. În această carte, autorul ne spune un lucru deosebit de important. „Şi părinţii ei, drepţi fiind, au învăţat pe fiica lor după legea lui Moise.” Cu alte cuvinte, au învățat-o calea vieții și nu a mor­ții. Acest moment biblic ne indică importanța edu­cației religioase în sufletele tinere. Sămânța adevărului nu-l va lăsa pe tânăr nici la maturitate și nici mai târziu să se abată de la ea. Bobul roditor va a­trage asupra vieții omului râ­uri de „apă vie”, de binecuvântare și învățătura cu har va deveni scut de apărare împotriva uneltirilor potrivnicilor.

Sămânța ajunsă în pământul cel bun aduce rod, or acest lucru e bineplăcut lui Dumnezeu. ­Familia, Biserica și Școala sunt trio-ul obligat să meargă pe urmele Semănătorului pentru a da șansa spre „calea vieții” a generațiilor tinere, triada care se constituie în „Pedagogul” timpurilor noastre. Hristos rămâne modelul, iar îndemnul lui rostit prin Sfântul Pavel rămâne testament pentru toți educatorii: părinți, preoți și dascăli: „Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filip, 4, 9). Amin!