Învierea fiicei lui Iair, dar al milei dumnezeieşti

Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) Luca 8, 41-56

În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, pe tatăl copilei şi pe mamă. Și toți plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Prin minunea pe care o împlineşte astăzi, Mântuitorul Hristos ne arată încă o dată că este Stăpân desăvârşit peste viaţă şi peste moarte, Cel care porunceşte întunericului să se risipească şi luminii să se reverse. Numai El poate să poruncească „duhului să se întoarcă” în trup şi omul cu adevărat să învieze.

Ceea ce vedem de cele mai multe ori cu ochii trupului şi socotim a fi în mod ireversibil ultimul moment al existenţei pământene pentru fraţii noştri trecuţi din această viaţă în cea de dincolo se explică cel mult în lumina credinţei în dumnezeiasca Înviere. Căutând în Sfânta Scriptură, vedem însă că drumul care străbate de aici spre ceea ce nu se vede poate fi întrerupt şi chiar întors înapoi printr-o simplă şi apăsată poruncă: „Copilă, scoală-te!”.

În textul său, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne vorbeşte despre una dintre cele trei minuni consemnate biblic pe care Domnul le-a făcut asupra celor care deja se găseau în stăpânirea morţii. Alături de „Învierea fiului văduvei din Nain” şi „Învierea lui Lazăr”, „Învierea fiicei lui Iair” învaţă despre darul nepreţuit al veşniciei socotit „în” şi „prin” Învierea Mântuitorului Hristos. Îna­inte de a coborî la izvorul duhovniceştilor înţelesuri desprinse din pasajul evanghelic, să ne amintim cuvintele imnografului, care mărturisesc cu bucurie: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu. Răs­tignitu-m-am ieri, împreună cu ­Tine, Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru ­Împărăţia Ta!”  (Canonul Sfintei Învieri, Cântarea a III-a).

Din punct de vedere structural, pericopa evanghelică de astăzi se poate rezuma în trei momente cronologice: 1. Iair înaintea Mântuitorului Hristos şi rugămintea sa (v. 41-42), 2. Oprirea izvorului de sânge şi vădirea credinţei mântuitoare (v. 43-48) şi 3. Învierea fiicei mai-marelui ­sinagogii şi întoarcerea duhului ei în trup (49-57). 

Iair înaintea lui Hristos şi rugămintea sa 

Împresurat din toate părţile de mulţime, Mântuitorul primeşte disperarea unui părinte, străpuns în adâncul sufletului de durerea că unica sa fiică agoniza pe patul suferinţei. El, mai-marele sinagogii, un demnitar iudeu de rang înalt, vine înaintea Învăţătorului să ceară îndurare, agăţându-se disperat de nădejdea unei vindecări minunate. Genunchii săi se pleacă până la pământ şi, odată cu ei, lacrimile i se revarsă pe faţă, fruntea amestecându-se cu ţărâna. Auzise cu siguranţă despre multele vindecări pe care le săvârşise Domnul şi despre puterea prin care poruncea neputinţei să dispară. Cu inimă zdrobită, Iair cere de la Dumnezeu „să intre în casa lui, căci numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte” (v. 41-42). Şi mila nu întârzie să vină, căci ascultându-i rugăciunea, ne spune evanghelistul că Domnul pe dată a plecat spre casa aceluia.

Părintele Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, în cartea „Dăruind vei dobândi” socoteşte că în acest inegalabil tablou al „mărinimiei dumnezeieşti” se vădesc „nenumăratele tămăduiri făcute din milă (femeia gârbovă, omul cu mâna uscată, bolnavul de idropică, slăbănogul, învierea fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair, săturarea miilor de oameni în pustie (milă îmi este de mulţime) cu părintescul gând că, dacă vor fi sloboziţi flămânzi, ar putea să se istovească pe drum ca unii care au venit de departe (p. 187). Cu alte cuvinte, motivul pentru care Domnul împlineşte această minune este negreşit mila şi dragostea pentru cei vii, El Însuşi fiind „un Dumnezeu al viilor, nu al morţilor” (cf. Mt. 22, 32). Lacrimile tatălui, lipite de rugăciunea pe care o face pentru fiica sa, vădesc negreşit mila dumnezeiască ce se pogoară ca ajutor.

Oprirea izvorului de sânge şi vădirea credinţei mântuitoare

Momentul sporeşte în intensitate printr-o altă minune, de data aceasta tainic împlinită cu o femeie, „care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată”  (v. 44). Aceasta se atinge pe ascuns de „poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”  (v. 45). Domnul se opreşte şi, fără să o numească direct, o cheamă la mărturisire: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine” (v. 47). Şi nefiind nicidecum sesizată de cei care erau de faţă, minunea se descoperă prin mărturisirea femeii care „a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată” (v. 48).

Sfântul Ioan Damaschinul vede în credinţa mântuitoare a femeii înlesnirea iertării păcatelor ei. De aceea, Sfântul Părinte îl îndeamnă pe cel care se pregăteşte să primească Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie să urmeze în rugăciune pilda celor două femei care s-au atins de Hristos: „Că aceasta (femeia cu scurgere de sânge), atingându-se de marginea hainei Tale, prea lesne a luat tămăduire, iar aceea (femeia desfrânată), cuprinzând preacuratele Tale picioare, a dobândit dezlegare de păcate” (Canonul Sfintei Împărtăşanii, Rugăciunea XI).

Învierea fiicei şi întoarcerea duhului ei în trup

Înainte de a porni spre casa lui Iair, ajunge la urechile părintelui vestea morţii fiicei sale: „A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul” (v. 50). Dacă până în acest moment, nădejdea lui Iair era justificată de faima taumaturgică a Domnului, primirea veştii instaurează fatalmente finalitatea raţiunii prosternării sale. Raţional, nu mai avea nici un motiv prin care să se automotiveze. Şi totuşi, dincolo de orice logică, Domnul îl cheamă pe Iair să se descopere prin credinţă: „Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi” (v. 51). Firul narativ merge mai departe: Iisus intră în casă şi găseşte mulţimea plânsă. Înaintea deznădejdii de care erau cuprinşi, Domnul Învierii ridică un alt paradox: „Nu plângeţi, n-a murit, ci doarme!” (v. 53). Sunt cuvinte în care găsim definiţia morţii din perspectivă creştină: somnul prin care se petrece omul spre înviere. Ajuns înaintea patului pe care era întinsă copila moartă, Domnul vieţii porunceşte ca un Stăpân: „Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (v. 55-56).

Minunea transcende prin definiţie logica raţională a oricărei demonstraţii. Şi totuşi, în „firul logic” al celor întâmplate, descoperim cu reverberaţie „credinţa”. Dacă moar­­tea trupului negreşit înspăimântă, pierderea sufletului este cu certitudine o tragedie: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mt. 10, 28). Sufletul este mai de preţ decât toate bunătăţile pământului, „căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).

Învăţătura sfintei noastre Biserici arată lămurit că dincolo de moarte ne aşteaptă viaţa veşnică, în comuniunea drepţilor, bine­înțe­les dacă sufletul se găteşte pentru această mare întâlnire. Prin moartea şi învierea Domnului, moartea noastră se face poartă spre ceruri şi ceas de adormire până la obşteasca Judecată. Hristos e de acum „începătură a învierii celor adormiţi” (I. Cor. 15, 20), căci dacă El n-a înviat, „zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I. Cor. 15, 15).