Iubirea, virtutea care rămâne în veac

Duminica a 15-a după Rusalii (Porunca cea mai mare din Lege) Matei 22, 35-46

În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? Iar Iisus i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii. Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus zicând: ce vi se pare vouă despre Hristos? Al cui fiu este? Şi ei I-au răspuns: al lui David. El i-a întrebat iarăşi, cum atunci David, cu duhul, Îl numeşte pe El Domn, când zice: zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al Lui? Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva.

Credința este un dar care menține vie o certitudine profundă și frumoasă în sufletul omului: apartenența noastră, în calitate de fii și fiice iubite, la Dumnezeu. Dumnezeu ne iubește cu iubire de Tată: fiecare dintre noi îi aparține întru totul Lui. Cel rău divizează, dispersează, separă și creează discordie în sufletul nostru, slăbind credința și încrederea noastră în Părintele și Creatorul nostru. Satana seamănă neîncredere în mintea noastră, făcându-ne să trăim depărtați de Dumnezeu și de frații și surorile noastre și de noi înșine. Dumnezeu însă, dimpotrivă, ne unește cu Sine și unii cu alții, amintindu-ne permanent că nu suntem ființe anonime, abstracte, ființe fără chip, fără istorie și fără identitate. Deci, nu suntem ființe goale și nici superficiale, ci unite cu Dumnezeu și chemate să trăim în comuniune de iubire cu Prea­sfânta Treime și unii cu alții. Conștiința că aparținem lui Dumnezeu este trăinicia noastră, viața fiecăruia fiind ancorată în viața lui Dumnezeu. Cu toții trăim bucuria când suntem iubiți de Dumnezeu și de oameni. Această iubire prinde rădăcini, se dezvoltă în inimile noastre ca apoi să se dăruiască și celorlalți semeni ai noștri. Datorită acestui fapt, noi aparținem lui Dumnezeu și unii altora în iubire, fericirea noastră personală realizându-se numai în comuniune de iubire cu Dumnezeu și cu ceilalți. Lipsa acestei iubiri duce la pierderea legăturii omului cu Dumnezeu și la rătăcirea lui pe calea pierzării. Sfântul Clement Romanul spunea că sfârșitul lumii va fi atunci „când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin!”. Adică, atunci când nu va mai fi dragoste și înțelegere creștinească între oameni, între rude, între creștini și între ­popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii, cu adevărat, va fi sfârșitul lumii. Fără iubire și fără Dumnezeu, oamenii nu pot să mai trăiască pe pământ! Dificultățile există și sunt evidente, dar nimic nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere că numai credința ne dăruiește deschidere și bucurie. Domnul ne cheamă la Sine și ne avertizează că răul vine asupra noastră atunci când „nu mai este cărare de iubire între noi”, când vedem mult mai multe gropi de despărțire decât drumuri.

Plinirea poruncilor şi intrarea în Împărăţie

Mântuitorul îi descoperă celui care întreabă învăţătura pe care trebuie să o dobândească fiecare om ca, prin plinirea poruncilor, să ajungă la viaţa cea fericită în Împărăția cerurilor. Răspunsul Mântuitorului ne arată că iubirea este cea mai mare poruncă din Lege, care se referă direct la starea sufletului, la conținutul şi continuitatea vieţii umane pe pământ. Porunca iubirii merge dincolo de moarte, întrucât mântuirea se împlinește în veșnicie numai prin practicarea iubirii. Cel care respectă Legea lui Dumnezeu şi împlinește porunca iubirii, așezând-o în viaţa sa ca pe un lucru de mare preț, trăiește cu adevărat duhovnicește. Sfânta Scriptură ne spune că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Ea se sălășluiește în noi nu numai datorită faptului că noi am auzit cuvântul lui Dumnezeu, ci mai ales pentru că l-am împlinit şi am făcut ca el să rodească în fapte bune. Cu alte cuvinte, noi transformăm iubirea lui Dumnezeu în faptă bună şi această faptă este luată în seamă de Dreptul Judecător, subliniată şi înscrisă în inimile noastre și în cartea vieţii veșnice.

În viaţa şi existenţa noastră, dacă-L iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru, arătăm chipul şi existenţa lui Dumnezeu în noi, ajungând prin iubire la asemănarea cu Creatorul nostru. Prin ceea ce face, omul dovedește că harul lui Dumnezeu este întipărit în el sau că lipsește din el. Lucrând cu harul iubirii, el ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Raţiunea, voința, simțămintele noastre, toate adeveresc că există în noi imaginea Părintelui ceresc și că noi suntem din neamul lui Dumnezeu, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel. Apoi, în chipul lui Dumnezeu avem posibilitatea de a sta de vorbă cu Părintele nostru în rugăciune și meditație. Dacă nu am avea această capacitate a dialogului cu Dumnezeu în iubire și rugăciune, nu am putea să ne ridicăm cu mintea și cu inima la Creatorul nostru. Firește, această posibilitate de a ne uni cu Dumnezeu în iubire este deschisă în noi chiar din prima clipă a existenţei noastre. Avem în noi sete duhovnicească şi constatăm că nimic din lumea aceasta nu ne-o poate potoli. Fericitul Augustin spunea despre această dorință a omului după Dumnezeu: „Neliniștit este sufletul nostru până ce se va odihni întru Tine”. O neliniște sufletească pe care cu nimic nu o putem astâmpăra în afara iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui nostru.

Cunoscând că învățătorul de lege se aștepta la un alt răspuns, Mântuitorul îl întreabă pe acesta și pe fariseii adunați acolo: „Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiu este?”. La aceasta, învățătorul de lege nu a mai răspuns nimic. Nimeni nu putea cunoaște înțelesurile tainice ale Sfintei Scripturi mai bine decât Mântuitorul Iisus Hristos. Aceasta pentru că Sfânta Scriptură a fost scrisă de oameni inspirați de Duhul Sfânt, având ca autor principal pe Însuși Dumnezeu Cuvântul, tainic prezent în cuvintele acesteia. Domnul voia să le arate că Mesia nu este un simplu iudeu descendent din neamul lui David, ci este Domnul Dumnezeu, cum spune profetul David.

Iubirea este starea sufletului care-L preferă pe Dumnezeu

Învățătorul de lege nu se preocupă de felul în care poate dobândi existenţa veșnică, ci se îngrijește să știe care este cea mai mare poruncă din Lege. De aceea Mântuitorul Hristos îi răspunde foarte clar, amintindu-i că porunca cea mai mare trebuie să fie iubirea. Iubirea este starea sufletului care preferă pe Dumnezeu oricărei făpturi, care are datoria să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele ca pe sine. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu așteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii față de ­Dumnezeu și față de aproapele. Modul în care Mântuitorul Iisus Hristos formulează porunca iubirii față de Dumnezeu se deosebește de modul în care trebuie să-l iubim pe aproapele. Iubirea față de Dumnezeu este cerută ca iubire prioritară și complet dăruitoare de sine: cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul. Ea este izvorul iubirii sfinte și al vieții adevărate a omului care își caută mântuirea. Ea trebuie să fie din adâncul sufletului, preferând pe Dumnezeu oricărei făpturi din lumea aceasta, deoarece numai iubindu-L pe Dumnezeu putem avea viață veșnică și tot binele. Cel care nu-L iubește pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, rămâne departe de harul vieții și este supus puterilor întunericului. Cel care iubește pe Dumnezeu atinge pragul cel mai înalt al vieții sale spirituale. Sufletul iubitorului de Dumnezeu este liber și ajunge foarte ușor la îndumnezeire. El tinde să se deschidă spre infinitatea și eternitatea iubirii lui Dumnezeu, spre bucuria nemărginită și veșnică pe care Dumnezeu o dăruiește celor ce-L iubesc pe El. Ca să se mântuiască, omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul și cu tot cugetul. A iubi pe Dumnezeu presupune prin urmare o dăruire totală, o încredințare Creatorului nostru cu tot ceea ce El ne-a dat și există în noi. A iubi înseamnă deci să-I dăm Domnului întreaga noastră ființă. Dacă atunci când iubim pe cineva ne dăruim cu totul acestuia, cu sentimentele noastre, cu toată simțirea sufletească şi trupească, cu atât mai mult atunci când trebuie să iubim pe Dumnezeu. Când iubești pe cineva nu îl iubești cu o jumătate de măsură, cu mândrie sau cu slavă deșartă şi nicidecum nu te consideri mai presus de el. Dimpotrivă, dacă iubești cu adevărat pe aproapele tău te arăți întru toate smerit, dorind ca iubirea ta să fie înțeleasă şi bineprimită de celălalt. Numai atunci când această iubire este primită şi împărtășită din tot sufletul și din tot cugetul tău, te simți cu adevărat împlinit şi fericit. Ei bine, faţă de Dumnezeu iubirea noastră trebuie să aibă o şi mai mare intensitate pentru că Dumnezeu este Cel Care a pus în noi sentimentul iubirii, El fiind ­Ziditorul și Cel Care ne iubește cu adevărat. Așadar, a iubi pe Dumnezeu este mai mult decât o poruncă. Cât privește iubirea celor care ne iubesc, acest sentiment îl au şi păgânii, însă noi, cei care ne numim creștini, suntem chemaţi la un lucru şi mai înalt, la împlinirea totală a acestei iubiri.

Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie atotcuprinzătoare

Iubirea desăvârșită este legată de împlinirea voii lui Dumnezeu, de a-L lăsa pe Dumnezeu să lucreze mântuirea noastră în interiorul nostru. Sfântul Apostol Pavel este un exemplu de dragoste pentru Mântuitorul Hristos (cf. Galateni 2, 20). Din acest exemplu învățăm că iubirea de Dumnezeu trebuie să fie atotcuprinzătoare, trebuie să depă­șească limitele minții și firii noastre. Dacă Dumnezeu este în noi şi noi Îl iubim cu adevărat, El ne ascultă (Ioan 14, 21). Cu toţii am primit această învăţătură și știm că odată cu iubirea dumnezeiască intră în noi şi Dătătorul iubirii, Dumnezeu - Iubirea. Spre deosebire de lucrurile pământești şi de învățăturile din lumea aceasta pe care le iubim și suntem în relație cu ele, iubirea lui Dumnezeu se face una cu Cel Care a dat-o. Deci, Legea se confundă cu Legiuitorul ei. Dumnezeu este Dătătorul Legii, în aşa fel încât cel care ţine poruncile Sale Îl poartă negreșit în sufletul său. Când facem o faptă bună şi împlinim virtutea Îl avem pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu intră înlăuntrul nostru odată cu porunca divină.

Învățătorul de Lege primește povață cu privire la felul cum trebuie să-L iubească pe Dumnezeu: din tot cugetul, din toată fiinţa şi din toată puterea sa. Îl iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, pentru că El este viaţa noastră. Aşa cum cineva are nevoie de aer să respire şi de mâncare să se hrănească pentru a putea trăi, cu atât mai mult avem nevoie să-L iubim pe Dumnezeu pentru că El este viața, existența noastră. Dacă o clipită El ar lipsi din viaţa noastră, am fi deja înghițiți de adâncul fără de margini al neființei din care am ieșit. Deci, fără de El nu ajungem decât la desființarea propriei fiinţe. Iubirea Lui este absolut necesară pentru viața noastră. Când spunem că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, avem în mintea noastră porunca iubirii și necesitatea de a-L iubi pe Ziditorul nostru. Pe de altă parte, din porunca iubirii se naște și necesitatea de a iubi pe aproapele nostru și de a ne iubi pe noi înșine. Dacă ne privim cu atenție, constatăm că în viața noastră sunt atâtea lipsuri şi neputințe. Numai dacă Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele scăpăm de aceste neajunsuri, pentru că prin iubire devenim bogați de darul lui Dumnezeu. Iubindu-L pe Dumnezeu, pentru că El ne iubeşte primul. Domnul Hristos a arătat iubirea Sa pentru noi când S-a răstignit pe Cruce.

Cea de-a doua poruncă a iubirii aproapelui este asemenea celei dintâi. În mod evident că acela care Îl iubeşte pe Dumnezeu nu poate nicidecum să îl disprețuiască pe fratele său, după cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul (I Ioan 4, 20). De foarte multe ori ne îmbolnăvim de orbirea sufletească şi din cauza zavistiei diavolului urâm pe cel de lângă noi, fără să ne dăm seama că Mântuitorul Hristos ne-a învățat întotdeauna să-i iertăm pe cei care ne greşesc nouă (Matei 6, 12). Niciodată nu putem despărți iertarea de iubire şi iubirea de iertare. Mai mult, atunci când iubești cu adevărat, nici nu te mai interesează că unii oameni vor să-ţi facă rău (Matei 5, 44). Mântuitorul Însuşi S-a rugat pe Cruce pentru cei care Îl batjocoreau (Luca 23, 34). Din aceste cuvinte înţelegem că iubirea lui Dumnezeu este desăvârșită şi atotcuprinzătoare. Este o iubire care depășește limitele gândirii omenești şi cuprinde într-însa întreaga lume văzută și nevăzută. Hrănindu-se din această iubire, omul duhovnicesc se roagă nu numai pentru sine, ci se îndreaptă spre toată lumea, întrucât inima sa plină de iubire este în stare să cuprindă toată lumea, dorind ca toată lumea să fie salvată de la lipsa de iubire. Iubirea de aproapele devine pentru sfânt o necesitate care nu-l mai lasă să mai considere pe cineva păcătos şi că pentru păcatele lui ar trebui să meargă la chinurile veșnice. Această iubire este cu adevărat divină şi se aseamănă iubirii Mântuitorului Hristos, Care, în Grădina Ghetsimani şi pe Cruce, S-a rugat pentru toți oamenii din lume cu lacrimi şi cu sudoare de sânge. Așa se face că Fiul lui Dumnezeu înomenit este Omul universal, Omul Care iubeşte pe toţi oamenii şi-i poartă pe toţi în Sine.

Iubirea care se naşte din rugăciune

Sfântul Isaac Sirul ne spune referitor la iubirea curată că se naște din rugăciune. Cu alte cuvinte, iubirea curată este iubire sfințită de harul iubirii lui Dumnezeu dacă rugăciunea omului este smerită și din tot sufletul. Cine iubește pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său, se unește cu El în mod deplin și cu aproapele pentru care se roagă în același timp. Această iubire duhovnicească și sfântă este lucrarea omului sfânt care nu judecă pe nimeni, dar ajută pe toți, nu adună averi cu lăcomie, ci le dăruiește celor în nevoi cu multă dragoste și dărnicie. Iubirea care se naște din rugăciune este iubire sfințitoare și mântuitoare, având în ea arvuna vieții veșnice. Cum spuneam, aceasta este iubirea Sfinților Apostoli și a sfinților martiri, iubire mai tare decât frica de moarte, iubire care ne ajută să ne lepădăm de teroarea bunurilor trecătoare din lumea aceasta și să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Dar cum trebuie să împlinim această poruncă a dragostei? Cum trebuie să îl iubim pe aproapele? „Ca pe tine însuți”, ne spune Mântuitorul Hristos, adică să ai grijă de viața lui cum ai grijă de viața ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubește Domnul Hristos Însuși. Dar, ca să iubim pe aproapele nostru așa cum îl iubește Mântuitorul, avem nevoie ca să primim iubirea Lui în inimile noastre. După cum avem grijă de viaţa noastră, în virtutea instinctului de conservare, întocmai trebuie să împlinim şi iubirea față de aproapele nostru. În adevărata iubire noi trebuie să ne depășim propriile limite, întrucât răsplata noastră va fi mare în ceruri. Iubirea creștinească nu este desigur precum iubirea păgână sau filosofică, izvorâtă dintr-o motivație etică sau dintr-un comportament educat, ci este o iubire divină, hristică. Sfânta Evanghelie ne învață că atunci când îl iubim pe cel de lângă noi, îl iubim cu iubirea Domnului Hristos. Aşa au făcut odinioară sfinţii mucenici, care atât de mult îi iubeau pe chinuitorii lor, încât se rugau pentru ei și-i vindecau de suferințele lor.

Și noi trebuie să învățăm de la Mântuitorul nostru și de la sfinții Săi ca atunci când ne rugăm pentru cineva, să-l purtăm în sufletul şi în inima noastră. Așa se cuvine să ne rugăm pentru copiii noştri, pentru frații, surorile, tații și mamele noastre şi pentru toată lumea. Aproapele este tot omul de pe faţa pământului de care trebuie să avem milă, îndurare şi mai ales dragoste.

Iubirea pentru mediul înconjurător

Chiar dacă din cuvintele Domnului nu reiese în mod direct despre grija față de locul în care trăim, totuși Domnul nu exclude că iubirea noastră trebuie să se reverse şi asupra mediului înconjurător. Lumea este opera lui Dumnezeu şi într-însa sălăș­luiește întreaga dragoste dumnezeiască, fiind cu adevărat cadrul adecvat al mântuirii noastre. Aceasta este lumea pe care Dumnezeu a făcut-o și ne-a dat-o pentru ca noi să ne pregătim pentru viaţa veșnică. Este o lume cu frați şi surori, o lume în care petrecem laolaltă cu prietenii şi creația lui Dumnezeu. Și pe aceasta trebuie să o iubim „ca pe noi înșine”, aşa cum ne învaţă Domnul în Evanghelia de astăzi.

Porunca iubirii față de Dumnezeu cuprinde în ea și iubirea față de Biserica Lui, care este Trupul Său tainic, templu al Duhului Sfânt și popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt și pe Dumnezeu Care locuiește în ea. Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumusețăm biserica, iubirea noastră față de Dumnezeu se arată și în această dărnicie a noastră față de Biserica lui Hristos, simbolizată de biserica lăcaș de închinăciune. De asemenea, Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cu evlavie Sfânta Liturghie și împlinim porunca Domnului, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfințenie, când suntem milostivi așa cum El este milostiv, când suntem buni așa cum El este bun. Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate, prin dragoste și simplitate. Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu și pe semenii noștri intensificând rugăciunea, citirea Sfintelor Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, săvârșirea faptelor de milostenie sufletească și trupească, adică să arătăm iubire cu vorba bună și cu fapta bună celor care au nevoie de ajutorul nostru. Când recunoaștem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu și nici pe semenii noștri, pocăința și părerea de rău pentru faptele noastre trebuie să fie mijlocul cel mai potrivit pentru a ne întoarce de pe calea cea rea. Prin pocăință ne plângem păcatele săvârșite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe aproapele nostru. De aceea, pocăința și părerea de rău pentru timpul pierdut fără de fapte bune sunt primii pași pentru îndreptare și pentru dobândirea mântuirii. Prin pocăință recu­noaștem lipsa noastră de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele sau căderile noastre din iubirea față de Dumnezeu și de semenii noștri. Dar, cerând iertare, Dumnezeu Se milosti­vește de noi, ne iartă, ne ridică și ne întărește în dragostea Sa, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă și pe semenii noștri.

Să rânduim la loc de cinste în cămara sufletului nostru dumnezeiescul îndemn! Aceasta este după dreptate cea mai mare poruncă din lege. Să ne străduim a ne curăți viaţa prin Sfânta Spovedanie și să ne vindecăm rănile sufletului cu medicamentul Sfintei Împărtășanii! Numai astfel Îl vom primi înlăuntrul fiinţei noastre pe Fiul Tatălui ceresc, Cel Care a venit în lume și S-a făcut om din iubire pentru noi, oamenii, ca pe toţi să ne aducă în comuniune de iubire cu Tatăl Cel ceresc și să ne mântuiască.