Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Mila, numele lui Dumnezeu și criteriul mântuirii oamenilor

Mila, numele lui Dumnezeu și criteriul mântuirii oamenilor

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Prof. Univ. Petre Semen - 09 Oct, 2016

Duminica a 20-a după Rusalii

(Învierea fiului văduvei din Nain)
Luca 7, 11-16

În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Creștinul care frecventează cu regularitate Biserica poate constata că în duminici sunt programate de la an la an aceleași texte, iar în anumite perioade, pericopele reiau cam aceleași teme de câte trei sau patru ori, încât, chiar și pentru un predicator cu multă experiență, este dificil a scoate mereu învățături noi din texte vechi fără primejdia a se repeta și a indispune, fără voia sa, adresan­ții. Până în secolul al IV-lea s-a pus un foarte mare accent pe redarea minunilor lui Iisus, fiindcă idolatria era în floare și se încerca din partea Bisericii accentuarea învățăturii despre divinitatea Domnului Hristos, iar tradiția s-a transmis aproape intactă în acest sens până astăzi. Unele minuni se impun doar a fi relatate fără nici un alt comentariu, întrucât minunile nu se comentează, ci se constată pur și simplu. Astăzi ni se vorbește despre învierea de către Domnul a tânărului din cetatea Nain. Precizam cu alt prilej că Evan­gheliștii ne vorbesc doar despre trei învieri din morți: învierea fiicei lui Iair (Matei 9, 25), a tânărului din Nain (Luca 7, 11-16) și a lui Lazăr (Ioan 11, 43). Ei bine, Hristos nu i-a vindecat pe toți bolnavii evreilor și nici nu i-a înviat pe toți morții din Israel deoarece El nu a venit în lume să suprime moartea fizică și nici să submineze activitatea medicilor. Acest fapt lasă să se înțe­leagă că este vorba de o semni­ficație spirituală a celor trei învieri la vârste atât de diferite, și anume, s-ar putea spune că ar fi vorba de eliberarea omului sau învierea sufletului din felurite etape ale păcatului. Astfel învierea fiicei lui Iair, care era abia o copilă, ar putea preînchipui ridicarea din starea de păcat a celui care abia a căzut din har fiindcă a început să comită păcatul. Învierea tânărului din Nain ar putea însemna ridicarea (învierea) din păcat a celui care s-a împrietenit serios cu păcatul, iar învierea lui Lazăr ar însemna învierea celui care a căzut definitiv sub povara păcatului, devenind ca și mort sufletește. În orice caz, dacă interpretăm simbolic cele trei învieri din morți ca reprezentând trei etape de ridicare din păcat, trebuie să tragem concluzia că pe orice treaptă de păcătuire s-ar afla omul, nu se poate elibera singur de această povară cumplită, ci trebuie să strige mereu la ajutorul lui Hristos-Dumnezeu.

Când a văzut-o pe femeie ducându-și la groapă pe unicul fiu, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: „nu mai plânge!” (Luca 7, 13). Ne reține atenția faptul că Iisus nu a fost rugat de nimeni ca să-l smulgă pe tânăr din ghearele morții pentru a-l reda mamei sale, ci a făcut-o din proprie inițiativă și numai pentru că i s-a făcut milă de văduva al cărei fiu murise prematur.

Pentru ce a săvârșit Hristos minuni?

Așa cum nota un teolog, cu toate că minunile Domnului au uimit lumea determinându-i chiar și pe dușmanii Lui să-I recunoască puterea divină, ele n-au avut scopul de a-i uimi pe oameni, nici de a-i înfricoșa, ori a le oferi un spectacol. Reflectând mai mult asupra minunilor lui Iisus, indiferent că ne referim la oameni sau la firea înconjurătoare, putem conchide că Domnul a făcut minunile din trei motive foarte clare; primul ar fi acela că a avut milă de oamenii atinși direct ori indirect de suferință; al doilea pentru că a fost rugat, și se cuvine a reține că Hristos n-a respins rugăciunea nimănui, nici chiar pe a demonilor; iar în al treilea rând a făcut unele minuni cu scopul de a-i convinge pe ucenici de dumnezeirea Sa (potolirea furtunii de pe lac, pescuirea minunată și schimbarea la față). Totuși, cele mai multe minuni le-a făcut doar pentru aceea că a avut milă de condiția umană. De aceea astăzi vom reflecta mai mult asupra milei divine față de om.

Cuvântul „milă” apare de peste 250 de ori în Biblie

Cu totul eronat, unii susțin că Dumnezeul revelat în Vechiul Testament ar fi doar un Dumnezeu al răzbunării și al dreptății care lovește implacabil, fără nici un discernământ, pe cel păcătos dimpreună cu cel drept. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ce să mai zicem pentru perioada Noului Testament, când în arenele romane au pierit zeci de mii de creștini, iar Dumnezeu nu a miș­cat măcar un deget spre a-i salva, sau cum să mai comentăm păruta suspendare a Proniei divine când în lagărele naziste au pierit 6 milioane de evrei, în Rusia lui Stalin 15 milioane de oameni, creștini și de alte credințe, în China lui Mao 30 de milioane? Trebuie să recunoaștem că aceste atrocități au zguduit teribil în­săși baza teologiei iudaice și creș­tine privitoare la mila și Pro­vidența lui Dumnezeu în lume. Rămân niște taine care-i îndeamnă pe teologi la multă reflecție. Cu toate acestea, textele biblice ni-L revelează pe Dumnezeu drept Creator al lumii, ca Stăpân, Părinte iubitor, Salvator, când se impune, iar în final, ca Mire în Persoana lui Hristos. Mai presus de toate însă, Dumnezeu ni Se revelează ca un Dumnezeu al milei, iar cuvântul „milă” apare de peste 250 de ori în Biblie, din care nu mai puțin de o treime în cărțile Noului Testament. De altfel, cuvântul „milă” este atât de frecvent utilizat de cei care solicitau ajutorul Domnului, încât ai impresia că oamenii I-au descoperit oarecum punctul slab lui Iisus, care era mila desăvâr­șită. Este adevărat că, nu de puține ori, mila I-a fost stârnită și de implorarea oamenilor care strigau: „Iisuse, Învă­țătorule, fie-Ți milă de noi!”, așa, cum, spre exemplu, I-au zis cei zece leproși (Marcu 17, 12-13), sau: „Iisuse, Fiul lui David, miluieș­te-mă!” Totuși, de cele mai multe ori, Evanghelia ne relatează că inima lui Iisus era predispusă spre milă, procedând la vindecarea celor în suferință, fără a fi implorat de cineva. Este și cazul întâmplării relatate astăzi, ca și în alte multe ocazii: „Iar când i-a văzut pe cei doi orbi, I s-a făcut milă de ei, S-a atins de ochii lor și îndată au văzut” (Matei 20, 34). Tot așa I-a zis și orbul din vecinătatea Ierihonului: „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” (Matei 18, 38). De observat că majoritatea pildelor lui Iisus se focalizează pe evidențierea milei lui Dumnezeu față de oameni: „Și încă departe fiind tatăl său l-a văzut și I s-a făcut milă de el” (Luca 15, 20) și că se insistă pe necesitatea de a cultiva și noi oamenii acest sentiment, pentru a putea accede în Împărăția lui Dumnezeu. Acest adevăr este cel mai bine ilustrat în Pilda marelui datornic: „Nu se cădea oare ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum am avut și eu milă de tine?” (Matei 18, 34). Ni s-a spus, de asemenea, că, la Judecata finală a omenirii, criteriul de departajare al celor merituoși de a accede în Împără­ția lui Dumnezeu față de cei damnați va fi tocmai evaluarea milei lucrătoare din timpul acestei vieți pământești (Matei 25).

Dacă un singur înger ia apărarea unui om contra demonilor, Dumnezeu înclină balanța în favoarea lui

Cărțile Noului Testament scot în evidență mai mult bunătatea lui Dumnezeu decât dreptatea, iar Iisus Și-a început programul misionar în sinagoga din Capernaum, anunțând că a venit în lume tocmai ca să dea de veste un an al milei Domnului (Isaia 61, 1-3), iar mai târziu, Iisus preciza: „Nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu” (Marcu 10, 18). În ceea ce-l privește pe om, Sfântul Apostolul Pavel, care reiterează ideea psalmistului, zice și el: „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Rom. 3, 12, cf. Ps. 13, 2). Această stare de lucruri a fost dintotdeauna, întrucât și profetul Miheea exclama cu amărăciune: „Vai mie, am ajuns ca după culesul fructelor, ca după culesul viilor! Nu se mai află nici un strugure de mâncare, nici o smochină timpurie pe care o dorește sufletul meu… Om cucernic nu mai este în țară și nici un om drept pe pământ… cel mai bun dintre ei este ca și un spin, cel mai cinstit dintre ei este mai rău decât un gard de mărăcini”… (cap. 7, 1-4). Aceste texte au în vedere întreaga omenire nerăscumpărată care se afla iremediabil în robie morală și, ca urmare, nimeni nu poate pretinde a avea nici un dram de bunătate personală înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3, 20, Galat. 3, 10). Biblia ne spune clar că până la un moment dat fiecare etapă a creației a fost „foarte bună” (Facerea 1, 4, 10, 12, 18, 27), dar era înainte de căderea omului. Bunătatea și mila divină s-au revelat poporului biblic. Psalmistul nu visa când zicea: „Lăuda-voi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui” (Psalmul 118, 1), ci dădea glas unui sentiment ce exprima o experiență personală avută cu Dumnezeu.
Și Talmudul zice că cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu ar consta în a-Și stăpâni mânia și a arăta față de cei răi o răbdare îndelungată, aceasta fiind și o manifestare a actelor Sale de temut, fără de care o națiune simplă n-ar putea fi admisă ca să existe (A. Cohen, Talmudul, București 1999, p. 67). Același Talmud apreciază că dacă 999 de îngeri ar mărturisi îna­intea lui Dumnezeu greșeala unui om, iar unul singur i-ar lua apărarea, Dumnezeu ar înclina balanța în favoarea celui singur, atât este de milos. Cu toate acestea, doar în Dumnezeu poate exista un echilibru perfect între dreptate și milă, fiindcă doar la El se poate spune că „mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat” (Psalmul 84, 11).

Mila îl aseamănă cel mai mult pe om cu Dumnezeu

Cel care a experimentat mila divină în propria-i existență este psalmistul ce promite că va cânta și va lăuda milele lui Dumnezeu în veac (Psalmul 88, 1). Bun cunoscător al Bibliei, Apostolul Pavel Îl numește pe Dumnezeu „Tată al îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea” (II Cor. 1, 3). De fapt îl citează pe Moise, care la a doua urcare pe muntele Sinai, după ce cunoscuse mila lui Dumnezeu față de poporul apostaziat, îl numește și el „Yahweh, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate” (Exod 34, 6). Tot astfel Îl numeşte şi Neemia: „Dumnezeu iubitor şi iertător, negrabnic la mânie și bogat în milă și îndurare” (cap. 9, 17). Psalmistul nu găsește un alt termen de com­parație pentru marea milă a lui Dumnezeu decât imensitatea spațiului, când zice: „Pe cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult a îndepărtat de la noi Dumnezeu fărădelegile noastre, și pe cât sunt de departe cerurile de pământ, atât de mare este mila Lui pentru cei ce se tem de El” (Psalmul 103, 11). Dar nu numai imensitatea spațiului poate fi un reper pentru imensitatea milei divine, ci și cea a timpului, fiindcă Iisus zice în marea Sa milă ca să i se ierte omului de 70 de ori câte 7, adică la infinit dacă se poate.
Ce pretinde Dumnezeu în schimbul infinitei Sale mile față de om? Iisus le-a zis ucenicilor: „Fiți dar voi desăvârşiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desă­vârșit este!”; „Fiți sfinți!” sau „Fiți milostivi asemenea Tatălui ceresc”! (Matei 5, 48; Luca 6, 36) (ca să fiți de-a pururi împreună cu El). Împotriva milei divine se poate păcătui totuși foarte grav în două feluri: în primul rând, prin prea marea încredere în mila iertătoare a lui Dumnezeu, și în al doilea rând, prin neimitarea Lui, adică lipsa de milă față de aproapele. Trebuie totuși avut în vedere că s-ar putea ca mila lui Dumnezeu față de om să se extindă doar pe parcursul acestei vieți pământești, iar la sfârșit, adică la judecata particulară și la cea obștească, să se arate doar dreptatea Lui. Dacă vrem totuși ca atunci să aflăm milă, să urmăm învățătura lui Iisus de a-L imita pe Dumnezeu, de a avea o inimă largă și bună care să se miște la suferințele semenilor noștri. Filosoful Epictet spunea că putem recunoaște o monedă și pe cel căruia îi aparține moneda după cele imprimate pe ea; tot așa recunoaștem că un om Îi apar­ține lui Dumnezeu când are imprimat în sufletul său mila, blân­dețea, generozitatea, răbdarea și afec­țiunea. Dintre toate rămâne to­tuși mila ca fiind cea care îl aseamănă cel mai mult pe om cu Dumnezeu. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie eficace, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, nici numai cu limba, ci cu fapta și cu adevărul” ( Ioan 3, 18).