Minunile arată marea bunătate a lui Dumnezeu faţă de noi

Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35

 În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.

Suferințele semenului nostru nasc în noi sentimente de compasiune, de milă, fie că vorbim de o neputință a trupului sau a sufletului. Însă, atunci când vorbim de neputința celor două simțuri, vederea și glăsuirea, durerea este cu atât mai mare.

Despre aceste neputințe, orbirea trupească, dar și imposibilitatea de a vorbi (muțenia), care sunt cu siguranță suferințe grele, atât pentru cel care poartă povara lor, dar adesea și pentru cei apropiați, care se văd nepu­tincioși în a oferi vindecare sau alinare, aflăm în Sfânta Evanghelie citită azi.

Mântuitorul revine în Capernaum, sat vechi de pescari, aflat pe malul de nord al Mării Galileei, unde, după ce a înviat pe fiica lui Iair - mai marele sinagogii și vindecase femeia bolnavă de 12 ani, lumea Îl înconjura pentru învățătura și minunile Sale.

Aici, El întâlnește doi orbi, despre care Sfântul Evanghelist Matei ne mărturisește că „se țineau după El, strigând și zicând: «Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David»”, fapt ce ne îndrep­tățește să credem că neputința lor fizică, orbirea, le pricinuia multă durere şi chiar disperare. Cele două verbe folosite de Evanghelistul Matei (se țineau după El strigând) ne arată, pe de-o parte, insistența lor, iar pe de altă parte credința cu care ei s-au apropiat de Domnul, credință ce avea să fie răsplătită prin tămăduire.

Deși nu se puteau orienta, ei căutau orientarea spre eternitate, după cum amintește Mitropolitul Antonie Plămădeală într-unul din frumoasele cuvinte: „E rea orbirea fizică, dar e tot atât de rea orbirea spirituală, orbirea minții. Cea dintâi te privează de orientarea în lumea aceasta și de frumusețile ei; cealaltă te poate priva de orientarea în eternitate și de frumusețile ei”.

Observăm, de asemenea, că actul propriu-zis al vindecării a presupus o conlucrare din partea lor, expus în Sfânta Evanghelie printr-un scurt dialog pe care Domnul l-a avut cu ei: „Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră, fie vouă!”.

Cu privire la această scurtă convorbire, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că „Domnul a grăit așa că să le întărească credința, ca să le arate că au și ei partea lor de merit la săvârșirea minunii și ca să le dea mărturie că n-au fost lingușeală cuvintele lor”.

Astfel, în chip minunat, cei doi orbi sunt vindecați. După vindecare, ei primesc un cuvânt greu de înțeles, dar mai ales de înfăptuit: „Vedeți, nimeni să nu știe!” Uneori, pare o aparentă contradicție a ceea ce întâlnim în cazul altor vindecări săvârșite de Mântuitorul, când spune: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39). În realitate, Domnul ne învață să nu ne lăudăm pe noi înșine, ci chiar să oprim pe cei ce vor să ne laude, dar dacă lauda și slava se referă la Dumnezeu, nu numai că nu ne oprește, dar ne și poruncește să o facem, după cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela” (Matei 9, 31).

După ce au recunoscut prin mărturisire pe Domnul, le era aproape imposibil să nu devină recunoscători. Credința drept „certitudine despre existența lui Dumnezeu” (pr. Dumitru Stăniloaie) chiar în fața lor îi transformă în misionari. Cei doi orbi sunt pentru noi, care adesea suntem nerecunoscători față de aproapele nostru, cu atât mai mult față de Domnul, nişte exemple pilduitoare. Adevărata lecție de pedagogie însă o regăsim în atitudinea Mântuitorului cu privire la modul în care trebuie să căutăm a săvârși fapta cea bună: cu discreție, căci abia „după ce au intrat în casă”, Domnul îi vindecă, iar nu de față cu mulțimile.

Într-o societate în care „PR”-ul, reclama, spectacolul, dar și diferitele rețele de socializare, mass-media etc., folosite fără discernământ, tind să ne fie prea mult „apostoli” ai faptelor bune, trebuie să luăm aminte că binele se săvârșește în liniște.

În cea de-a doua parte a Evangheliei de azi ni se prezintă o altă vindecare: vindecarea unui mut stăpânit de demon. De data aceasta însă, între Mântuitorul și cel suferind nu are loc un dialog, deoarece acesta nu se afla în starea sa firească, nu suferea de o boală patologică propriu-zisă, o boală ce se putea vindeca de către medici, ci era vorba de o boală sufletească pe care o cunoaștem sub denumirea de demonizare, fapt care este adus de către alții spre vindecare, probabil rudenii sau prieteni care din compasiune și iubire caută vindecare pentru cel neputincios, aceştia rămânând anonimi binefăcători și partici­panți la minunea vindecării.

Mântuitorul înlătură cauza suferinței, iar efectul se face vădit îndată, omul din nevorbitor devenind vorbitor, iar noi fiind îndrep­tățiți să credem că după ce mutul a început a glăsui, L-a slăvit pe Cel ce-i dăruise vindecare, asemenea celor doi orbi, devenind și el fără îndoială mărturisitor al Domnului, iar cuvintele Prorocului Isaia s-au împlinit: „Atunci se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi vor auzi” (Isaia 35, 5).

Deși vindecarea acestui om atrage ura fariseilor, Mântuitorul „străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împă­răției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 35), spre a ne arăta pildă de bunătate în stăruința faptelor bune, iar „dacă faci bine semenilor tăi nu de ochii lumii, ci de dragul lui Dumnezeu, atunci să nu încetezi a face bine orice ți-ar face oamenii, ca să-ți fie mai mare răsplată!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Deseori se întâmplă ca în viața de zi cu zi să fim cuprinși de neliniști, frământări, nelămuriri. Uneori avem impresia că, văzând cu ochii trupului, am putea rătăci, umblând încoace și încolo, în ceață sau beznă, sub povara durerilor și frământărilor; dar dacă privim cu luare aminte măcar la o simplă floare care caută lumina soarelui, cu atât mai mult nouă ni se propune să căutăm lumina vieții la Domnul luminilor, Mântuitorul Iisus Hristos. Ca și cei doi orbi din Evanghelia acestei duminici, „să ne ținem după Domnul și să strigăm”; mărturisind credința în puterea Sa și Duhul lui Dumnezeu, Mângâietorul, Cel ce știe taina sufletelor noastre, ne va dărui izbăvire din toată nevoia și necazul.

Minunile despre care aflăm în Sfânta Evanghelie ne arată marea bunătate și iubire a Mântuitorului față de noi, oamenii, pentru care El Însuși S-a făcut Om și S-a jertfit ca omul să aibă viață şi încă din belșug să aibă.