Naşterea lui Hristos arată iubirea smerită a lui Dumnezeu

Duminica după Naşterea Domnului (Matei 2, 13-23) (Fuga în Egipt)

Naşterea Fiului lui Dumnezeu, ca om, din Fecioară în­seamnă că El Însuşi S-a făcut om şi aceasta nu pentru Sine, dintr-o necesitate proprie, ci pentru oameni, deci nu pentru a câştiga El ceva din aceasta, ci pentru a-i ajuta pe ei, prin coborârea Lui la ei din iubire. Fiul lui Dum­ne­zeu nu Se putea face om su­punându-Se legii firii după care sunt născuţi oamenii, fără să fie în­trebaţi, sau fără să se hotărască ei în prealabil pentru această naş­tere. El Se face om în mod liber, din proprie hotărâre, nu e făcut. Aceasta pentru că El exista înainte ca Dumnezeu. Dacă cineva ar afir­ma că ar fi putut accepta să Se nas­că precum un om, supunându-Se legii generale a naşterii oameni­lor după păcat, în mod voluntar, se va răspunde că El nu putea admite cu voia să aibă ca act al conceperii Sale ca om actul pasional obişnuit al conceperii celorlalţi oameni după păcatul strămoşesc, act care şi-ar fi lăsat urma în El. Căci, născându-Se astfel, cum ar fi putut elibera de păcatul stră­mo­şesc, imprimat în om şi prin această pasiune, pe ceilalţi oameni, dacă El Însuşi S-ar fi conceput cu acest păcat moştenit de la înaintaşi? Voind să Se facă om, dar şi să ne elibereze de păcat, trebuia să fie de la început ferit de acest păcat, sau să aducă cu Sine de Sus puterea de a Se face om printr-o conce­pere ferită de pasiunea îm­preu­nă­rii trupeşti dintre bărbat şi femeie. Nefiind făcut om prin a­ceas­tă împreunare, ci făcându-Se El Însuşi, fereşte de păcat firea umană de la început. Dar nu se putea face aceasta decât numai dacă Cel ce Se făcea om era Dumnezeu. Căci numai Dum­nezeu poate elibera de păcat, odată ce lipsa de păcat vine din unirea cu Dumnezeu.

Trupul pe care Şi-l ia Cu­vântul dumnezeiesc din Fe­cioara, când Se face om, este semnul şi mijlocul extremei Lui coborâri iubitoare la om. Dar El nu poate lua un astfel de trup decât dintr-un trup care s-a făcut şi el semn şi mijloc al iubirii extreme faţă de Dumnezeu. Căci nu se poate să nu se vadă legătura trupului asumat de El cu trupul Maicii Lui. Cuvântul a voit să facă din trupul Lui un mijloc al manifestării iubirii Lui extreme ca om faţă de Dum­nezeu şi al iubirii Sale extreme ca Dumnezeu faţă de oameni. Dar trupul acesta s-a format din sângele trupului străbătut de simţirile Maicii Sale şi a rămas într-o legătură cu el. „Cele ale firii Maicii subzistă aşa de mult în Unul-Născut, că El e cunoscut nu numai din însuşirile dumnezeieşti ale dumnezeirii, ci, la fel, şi din cele ale Maicii. De aceea, precum Fiul, fiind de o fire şi unit în chip natural cu Tatăl prin locuirea şi vieţuirea în Acela tot aşa de mult ca şi în Sine, are şi trupul propriu îm­preună bucurându-se de acele bunătăţi negrăite şi mai presus de înţelegere, la fel, fiind co-na­tural după trup cu Maica Sa, prin legătura dragostei naturale şi voluntare mai presus de fire şi voie, este în ea tot aşa de mult ca şi în Sine prin supra­firescul dragostei. De aceea, are şi dumnezeirea proprie nu numai drept cauza şi dătătoarea acestei iubi­ri, ci şi părtaşă la ea din pricina uni­rii ipostatice, aşa încât Ace­laşi are, şi cu Tatăl şi cu Maica, această negrăită petrecere, reciprocă unire şi bucurie.¹

Unirea lui Hristos cu Maica Lui, după firea omenească, este mai intimă decât unirea cu ceilalţi oameni. El este într-o unire nemijlocită cu ea, pe când cu ceilalţi oameni este într-o unire mijlocită, într-un fel, prin ea. Dialogul Lui cu ea e primul dialog cu o persoană umană şi e cel mai intim. Maica Îl iubeşte ca nici un alt om şi El îşi iubeşte Maica mai mult ca pe orice om. El iubeşte pe oameni pentru că vede în ei înrudirea lor cu Maica Sa şi simte în iubirea Maicii Sale dulceaţa iubirii omeneşti. Culmea iubirii Lui faţă de oameni s-a întâlnit în Maica Lui cu culmea iubirii omeneşti faţă de El. Maica Lui a fost şi pregătită, dar a şi contribuit la „plinirea vremii” în întâlnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea în umanitatea Lui luată din ea şi, prin aceasta, în suprema iubire dintre El şi ea. Însă nimeni n-a putut simţi ca ea nici iubirea Lui faţă de Tatăl şi nici faţă de oameni. Nimeni n-a simţit ca ea pornirea Lui de jertfă plăcută Tatălui şi durerile suferite de El pe cruce pentru oameni. Ea e prima creatură umană care s-a asociat Lui, în gradul cel mai înalt, în această iubire faţă de oameni, care a mers până la jertfă. Totuşi, El a rămas Izvorul acestei iubiri, iar durerea ei a fost în mod direct şi primordial durere pentru El.

Întrucât, în Fecioara, lucrarea de formare a trupului Cuvântului nu e începută de bărbat, ci de Cuvântul însuşi şi El o şi continuă, Fecioara nu e numai Maica Lui, ci şi Mireasa Lui. Are astfel o îndoită iubire în Ea. Ea se face Maica Crea­to­rului, dar numai pentru că se face Mireasa Lui şi crede că El a iubit-o aşa de mult, încât a binevoit să Se facă Mirele ei. ş…ţ

Având, ca şi Creator şi Că­lăuzitor al ei, făptura conştientă în legătură cu Sine, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu o ridică în intimitatea supremă cu Sine, în persoana Fecioarei, făcând-o Maică a Sa şi pe Sine făcându-Se din ea Fiu al Omului şi Subiect al umanităţii asumate din ea, ca să o despartă definitiv de păcat. De această dată El nu lasă umanitatea să existe şi să subziste în subiectul ei propriu, ci îi dă existenţă în El Însuşi ca Subiect, sau Se naşte El Însuşi ca Subiect al ei, sau Se face El În­suşi om, ca Fiu al unei pur­tă­toare a umanităţii. Fiind proto­tipul chipului Său, uneşte cu Sine ca prototip şi chipul, sau Se face prototipul însuşi al chipului Său.

Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cel ce spune că în­truparea s-a făcut prin asu­marea trupului salvează şi existenţa dinainte de veci a lui Dum­nezeu Cuvântul, dar mărtu­ri­seşte în chip binecredincios şi întruparea Lui voită şi liber hotă­râtă în timp”². El împli­neşte prin aceasta, în mod liber, planul dinainte de veci al eli­berării firii noastre de păcat.

S-ar putea întreba cineva: Dar dacă firea Lui omenească e eliberată de păcat, prin faptul că pri­meşte existenţa ei în Su­biectul divin, mai este aceasta o eliberare a omului adevărat de păcat, dacă omul e o fire care-şi are propriul ei subiect? Am văzut însă că Subiectul divin, în Care e primită să subziste firea umană, în cazul lui Hristos, nu e contrar subiectului uman, şi ca atare S-a putut face şi subiect uman şi prin aceasta poate reali­za comuniunea cu subiectele umane, dacă acestea voiesc, dar păstrează în această comuniune şi calitatea de Subiect divin, putând astfel să comunice şi umanităţii subiectelor umane obişnuite eliberarea de păcat pe care a imprimat-o umanităţii Sale. Subiectul dumnezeiesc Se face Subiectul firii umane pentru că, în ultimă instanţă, El e la temelia existenţei ei. Fiul lui Dumnezeu Se naşte ca om liber de păcat din proprie iniţiativă, pentru că există ca Ipostas divin când Se naşte ca om. El nu e născut ca om, fără să existe înainte de aceasta. De aceea, Îşi ia El Însuşi umanitatea Sa, sau Şi-o formează, însă nu din nimic, ci din umanitatea existentă. Amândouă acestea în­seamnă că-Şi ia umanitatea dintr-o Fecioară, dar că El îşi asumă umanitatea ca Unul mai presus de ea, dar coborându-Se la ea, făcându-Se Subiect al ei, ca să o ridice din starea în care ea venea la existenţă ca persoană de sine în ceilalţi oameni.

Hotărându-Se dinainte de veci să fie şi Subiect al umanului, care e după „chipul” sau „umbra” firii Sale divine, Cu­vântul lui Dumnezeu rânduieşte din veci o Fecioară, pentru a Se naşte din ea ca om din iniţiativa Lui, arătând şi în aceasta li­berta­tea Lui faţă de legea căreia s-a supus firea noastră. El pune, dinainte de veci, timpurile în slujba împli­nirii planului de întrupare a Sa din Fecioară, pentru ca să Se poată naşte din ea într-un mod mai presus de legea obişnuită, adică nesupus păcatului, spre eliberarea uma­nităţii de îngustimea vieţii pă­cătoase şi spre unirea ei cu înălţimea, adâncimea, lăţimea şi lărgimea vieţii în Dumnezeu, întâi în El şi, prin comunicarea cu El, în toţi cei ce se vor alipi Lui (Efeseni 3, 18).

Ipostasul divin, voind să-Şi asume în mod liber firea umană, n-a putut să o ia într-o formă supusă păcatului, ci curăţită de păcat. Făcându-Se om în mod liber, această libertate nu în­seamnă însă o stăpânire asupra omenităţii ca asupra unui obiect. Lucrul acesta ar fi fost posibil numai dacă umanul s-ar fi constituit ca străin de El. Prin întrupare, Însuşi Cuvântul de­vine om, dar în Ipostasul divin, liber umanul nu poate deveni rob. De aceea spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că El a asumat firea noastră „fără pasivitate”³. E drept, Cuvântul lui Dumnezeu a luat firea noastră cu afectele ireproşabile de pe urma păcatului strămoşesc, ca oboseala, trebuinţa de hrană, şi supusă durerilor şi morţii. Dar, în faptul că ele ţineau de o fire asumată liber, El avea totodată conştiinţa că le suportă numai pentru a le birui prin răbdare şi, în acest sens, avea chiar în firea umană o libertate potenţială faţă de ele, libertate care avea puterea de a fi actualizată mai ales în baza faptului că era firea Ipostasului divin făcut Subiect al firii umane şi al afectelor ei, dar lucrător în acord cu aspi­raţia ei de a birui aceste afecte prin răbdare. Căci dacă nu le-ar fi putut birui şi ea însăşi supor­tându-le, ci ar fi fost ferită de ele prin puterea dumnezeirii, n-ar fi devenit cu adevărat stă­până asupra lor, sau mai tare ea însăşi ca ele. Prin aceasta Hristos aduce o împlinire a aspiraţiei firii spre biruinţa asupra afectelor şi spre o libertate actuali­zată faţă de ele, stări de care ne face parte şi nouă prin alipirea noastră la El ca om şi prin comuniunea cu El.

Această tărie a firii umane asumate faţă de ele i-a venit chiar din faptul că a fost asu­mată de El în deplină libertate, prin aceasta întărind şi în ea liber­tatea; dar i-a venit şi din faptul că Şi-a format-o într-o Fe­cioară care a rezistat în tot timpul - desigur şi cu ajutorul Lui di­nainte de întrupare - păca­telor personale, sau a stăruit tot timpul în legătură cu El. Ridicarea ei la acest nivel spiritual s-a datorat şi pregătirii ei din partea Lui, dar şi efortului ei. În acest sens, „plinirea vre­mii” s-a realizat şi prin ea, sau de Dumnezeu cu împreuna ei lucrare. Părinţii Bisericii socotesc că ea a fost înălţată nu numai la culmea umanităţii, ci şi a cetelor îngereşti, adică a întregii creaţii. Teofan al Niceii spune: „Cum nu s-ar numi mai presus de toţi îngerii cea lăudată de noi ca podoaba îngerilor..., cea care a adus zidirii întregi nu doar cuvinte şi vreun sfat dumnezeiesc, cum au adus îngerii şi Prorocii, ci pe Însuşi Cuvântul ipostatic Cel unic şi Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care rămâne în veci, pe Cuvântul cel bun pe Care L-a scos dinainte de vea­curi din Sine inima părintească, rodul, fătul şi pecetea Marii Minţi... pe Care L-a dat în chip nematerial îngerului şi aducă­torului Lui, adică Preasfintei Fecioare, căci S-a îngroşat în Aceasta şi a luat formă în trupul din ea asemenea unui glas arti­culat în organele vocale, şi prin ea S-a vestit ca orice sunet şi S-a făcut vizibil întregii zidiri şi a arătat nu vreun chip parţial al lui Dumnezeu, potrivit pentru vreo generaţie, ci... capătul din urmă, pentru care s-au întemeiat toate” ⁴.

Dar la împlinirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, printr-o supremă întâlnire şi conlucrare a Maicii cu Fiul ei, a participat şi Duhul Sfânt. Căci tot ce se face de Dumnezeu în creaţie se face de El ca Treime căreia Îi este proprie iubirea, adică de Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, sau cu „suflarea” Acestuia. Dacă Fiul şi Cuvântul constituie modelul ontologic al creaturilor care îşi iau existenţa prin El de la Tatăl, Duhul e viaţa lor. ş…ţ

Fără naşterea din Fecioara, Hristos n-ar fi biruit moartea. N-ar fi fost o naştere liberă a unui om capabil să fie mai tare decât toate cele care sunt mai tari decât omul. „Căci Cel ce - din cauza facerii primu­lui Adam - a primit să Se facă om nu a refuzat să Se nască din pricina căderii aceluia, acceptând face­rea ca pogorâre, iar naşterea, ca golire de bunăvoie (chenoză) în favoarea ce­lui osândit. Facerea L-a adus la identitatea cu omul de la început (prin suflarea de viaţă dătătoare), din care luând «după chipul» ca om (prin Duhul - n.n.), a păstrat liber­tatea nepierdută şi nepă­că­tuirea nepătată; prin naştere a îmbrăcat, la întrupare, asemă­narea cu omul stricăciunii, întrucât a luat chipul de rob şi a suferit ca un vinovat Cel ce era fără păcat, ca să Se supună cu voia aceloraşi afecte (pătimiri) naturale ca şi noi, afară de păcat..., purtând în Sine prin părţile amândurora pe primul Adam nemicşorat. Căci, acceptând prin pogorâre facerea lui Adam (dinainte de cădere), şi deci luând la zămislirea (la conceperea) Sa prin insuflare, în chip natural, nepăcătoşenia, nu a luat şi nestricăciunea. Iar din naşterea sub osânda de după căde­re luând, prin umilirea Sa de bunăvoie (prin chenoză), în chip natural, caracterul pătimitor (afectele), nu a luat şi pă­cătoşenia. Şi astfel Se face un nou Adam, primind aceeaşi facere afară de păcat şi suportând aceeaşi naştere unită cu suferinţa. Căci împletindu-le desăvârşit în Sine pe amân­două între ele, prin comunicarea reciprocă între amândouă părţile, le-a tămăduit cu putere pe una cu alta, prin lipsa în Sine a consecinţei extreme a fiecăreia… Mântuitorul a făcut naşterea salvatoare a facerii, reînnoind prin patima (afectul) ce ţine de ea, în chip minunat, nestrică­ciunea facerii, iar facerea a făcut-o tămăduitoare a naşte­rii, sfinţind prin nepăcătoşenia ei naşterea supusă patimii. Astfel, facerea a salvat cu desăvârşire rânduiala firii prin creare... şi a salvat cu totul naşterea (origi­nea prin naştere), căreia îi era supusă firea din pricina păcatului, ca să nu mai fie stăpânită de modul provenirii prin curgerea seminţei, asemenea celorlalte vieţuitoare de pe pământ.”⁵

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte mai clar despre biruirea morţii de către Hristos în toţi fraţii Săi după uma­nitate, prin naşterea Sa din Fecioară, în următoarele: „Dar Domnul, fă­cându-Se om şi dând o altă obâr­şie firii, pentru o a doua naştere, din Duhul Sfânt, şi primind moartea atotcuvenită din durere a lui Adam, devenită în El atotnecuvenită, întrucât nu avea ca obârşie a naşterii Sale plăcerea atotnecuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desfiinţarea ambelor extreme: a obârşiei şi a sfârşitu­lui făpturii omeneşti după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Şi aşa a făcut pe toţi cei re­născuţi în El duhovniceşte liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare, aceştia nu mai au de la Adam plăcerea naşterii, dar păstrează din pricina lui Adam du­rerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului... Iar când moartea nu mai are plăcerea ca mamă care o naşte şi pe care trebuie să o pe­depsească, se face în chip vădit pricina vieţii veş­nice”⁶.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne pune astfel în evi­denţă amploarea şi adâncimea însem­nă­tăţii naşterii Fiului lui Dum­nezeu din Fecioara pentru mântuirea oamenilor. El acceptă prin aceasta crearea şi naşterea, refăcându-le şi valorificându-le pe amândouă. El se creează pe Sine însuşi ca om, dar Se şi naşte. El înlătură astfel strică­ciunea şi moar­tea adusă, prin păcat, fiinţei umane create de Dumnezeu, dar şi patima legată de ea prin naştere. El cinsteşte şi resta­bileşte creatura primind această calitate, dar Se creează El însuşi pe Sine ca om. Nu Se fereşte nici de naşterea ca om, dar se naşte El însuşi din Fe­cioară, cinstind-o şi pe aceasta, restabilind-o în curăţie. El cinsteşte creatura (şi prin aceas­ta actul Său de creare), ridicând-o la nivelul Său fără să o schimbe, întrucât a primit El însuşi calitatea de creatură, dar Se creează El însuşi pe Sine. Nu se fereşte nici de naş­terea din om, dar Se naşte El însuşi, nu e născut fără voia Lui, deşi primeşte şi o colaborare a creaturii la naşterea Sa. Pe amândouă le face oarecum acte comune (ale Sale şi ale creaturii), ca să aibă în comun cu creatura ambele rezulta­te ale acestor forme ale obârşiei umanului. Prin aceasta le reface pe amândouă şi le face o punte veşnică între Dum­nezeu şi creatură, fără să micşoreze pe nici una.

Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om din Fecioară, scoa­te conce­perea din robia voluptăţii, aducând în ea puterea crea­toare, făcându-Se un nou Adam, sau un nou început curat al umanităţii, deşi născut dintr-o persoană umană, în solidaritate cu oamenii. Naşterea Cuvân­tului ca om şi naş­terea spirituală a celorlalţi oameni la Botez, prin lucrarea lui Dum­nezeu, care aduce şi actul crea­tor al Lui în ea, nu e însoţită de plăcerea înrobitoare, ci e un act de tărie curată a libertăţii. E şi în aceasta o plăcere, dar o plă­cere spirituală. Oamenii devin slabi spiritual, sau mai puţin oameni, prin naşterea din plăcerea trupească sau prin plăcerile volup­toase din cursul vieţii, care-i stăpânesc în urma conceperii din voluptate. Şi această slăbire a spiritului a adus asu­pra trupului moartea şi frica de ea. Acestea au fost biruite prin tăria spirituală pe care o imprimă umanului Fiul lui Dum­nezeu, născându-Se ca om din Fecioară, datorită şi puterii creatoare a Duhului pusă în ea şi în umanul său, tărie co­municată prin Botez şi celorlalţi oameni care se alipesc Lui prin credinţă. Căci, născându-Se ca om din Fecioară, Fiul lui Dumnezeu a dat această tărie nu numai chi­pului Său uman, ci şi Fecioarei în mod deosebit, prin Duhul Său cel Sfânt, refăcând în ea rodnicia firii umane, prin întărirea du­hului ei asupra slăbiciunii fiinţei umane, arătată în porni­rea spre voluptatea conceperii din unirea trupească dintre bărbat şi femeie. Asupra Fe­cioarei a suflat Duhul de viaţă Făcător din Hristos, Care Şi-a format din ea, prin Acelaşi Duh, firea Sa umană. Fecioara a experiat acest eveniment şi creş­terea firii umane a Cuvântului în ea nu printr-o trăire pur simţuală, ci printr-una spiritua­li­­zată şi curată. Căci ea e introdusă în Sfânta Sfintelor cea spirituală, în care nu au intrare femeile care experiază evenimentul concepe­rii şi formării unei persoane noi în mod pur simţual. Sau ea a fost făcută adevărata şi originara Sfântă a Sfintelor, neatinsă şi nestră­bătută de nici un păcat, „unde pri­meşte pe adevăratul Arhie­reu”⁷.

Duhul Sfânt o curăţeşte deplin (chiar de păcatul stră­moşesc) când începe să se for­meze în ea chipul Prototipului, şi însoţeşte această formare în curăţie şi în iubire totală pentru şi către Cel ce Se formează ca om în ea, plin de iu­bire faţă de ea şi faţă de toţi oamenii. Prin aceasta, ea e ca un templu viu şi însufleţit al Cuvântului şi Fiului, Care îşi trăieşte şi ca om toată iubirea de Fiu faţă de Tatăl, dar şi iubirea Tatălui faţă de El ca om şi, prin El, faţă de toţi oa­menii, şi în primul rând faţă de Maica Lui. Ea e negrăit de unită cu El, participând într-un fel, prin simţirea spiritua­lizată, la întruparea Lui mântuitoare, iar după naştere, la toate actele Lui mântuitoare, în aşa măsură, încât Părinţii Bisericii au numit-o şi altar al jertfei Lui, şi oglindă în care primesc un fel de alt chip toate simţirile şi faptele Lui de oa­meni iubitoare. Căci nimeni nu însoţeşte mai mult ca mama Lui pe cineva, în gândurile şi simţirile Lui de bucu­rie, sau de durere pentru alţii. Şi nu ştim cum ne-ar arăta Fiul ei iubirea Lui de oameni, dacă n-ar arăta-o mai întâi şi într-un grad deosebit de afectuos faţă de Maica Lui, care şi ea Îl iubeşte mai mult decât toţi oamenii.

Dacă Iisus Hristos nu S-ar fi născut din Fecioara, n-ar fi şi Dumnezeu, ci simplu om. Dar, în acest caz, n-ar fi în­vins moartea şi n-am fi mântuiţi. Cei ce neagă naşterea lui Hristos din Fecioara neagă mântuirea.

Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Basilica, pp. 586-600. (Titlul şi sublinie­rile din text aparţin redacţiei)

Note:

¹ ‑Teofan al Niceei, Cuvânt despre Maica Domnului, cap. XIII.

² ‑PG 91, 530.

³ ‑PG 91, 532.

⁴ ‑Cuvânt despre Maica Domnului, cap. VI.

⁵ ‑Ambigua, cap. 108, pp. 404-405.

⁶ ‑Răspunsuri către Talasie, 61, Filocalia, III, pp. 384, 386, 387.

⁷ ‑Teofan al Niceii, Cuvânt despre Maica Domnului, cap. XIII.