Patimile egoiste se vindecă prin slujire şi vieţuire în smerenie

Duminica a 5-a din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45 ; Luca 7, 36-50

În vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple, zicând: Iată, ne ducem sus în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori şi-L vor bate şi-L vor scuipa şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la dânsul Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, şi I-au zis: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Şi Iisus i-a întrebat: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au spus: dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi unul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Iisus le-a zis atunci: Paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez, vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalţi zece, au început să fie mânioşi pe Iacov şi pe Ioan. Iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.

În vremea aceea, unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el: "Simone, am să-ţi spun ceva". "Învăţătorule, spune", zise el. "Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?" Simon, răspunzând, a zis: "Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult." Iar El i-a zis: "Drept ai judecat". Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: "Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte." Şi a zis ei: "Iertate îţi sunt păcatele". Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: "Cine este Acesta care iartă şi păcatele?" Iar către femeie a zis: "Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.

Evangheliile rânduite de către Biserică pentru a fi citite în Duminica a V-a sunt ca o lumină pentru sufletul nostru în această perioadă a Postului Mare. Avem două citiri din Evanghelie care se explică astfel: până în secolul al XI-lea, în Duminica a V-a din Post nu era pomenită şi Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ci era o duminică în care accentul se punea pe slujirea smerită. De aceea, prima Evanghelie, cea după Sfântul Evanghelist Marcu (10, 32-45), ne arată cererea celor doi ucenici ai Domnului Hristos, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, de-a sta unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Lui, în slava Lui, considerând că împărăţia Lui este o împărăţie lumească, în timp ce Mântuitorul vorbea despre viitoarele Sale Pătimiri, şi anume că Fiul Omului va fi dat pe mâna păgânilor şi a mai-marilor cărturarilor şi fariseilor care Îl vor batjocori, Îl vor omorî, iar El, Fiul Omului, va învia a treia zi.

Dorinţa pătimaşă de întâietate şi slavă a celor doi ucenici este respinsă şi corectată de Iisus prin îndemnul la smerenie

Această cerere a fraţilor Iacob şi Ioan a trezit mânie şi invidie în ceilalţi ucenici ai lui Iisus. Voind să le mute gândirea de la slava deşartă la suferinţa pătimirilor pentru credinţă, Iisus Hristos îi întreabă pe cei doi fraţi: "Puteţi voi oare să beţi paharul pe care-l beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?" Iar ei, neînţelegând bine la ce se referă El, au răspuns cu entuziasm: Putem! Atunci Iisus le-a profeţit că, într-adevăr, ei vor bea paharul pe care-l va bea El şi se vor boteza cu botezul cu care Se va boteza El, şi anume vor primi botezul suferinţelor şi paharul morţii (Sfântul Iacob va fi decapitat cu sabia de către regele Irod, iar Sfântul Ioan va fi exilat în insula Patmos de către împăratul roman Domiţian). Paharul suferinţei şi botezul sângelui despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos ucenicilor Săi prefigurau, de fapt, Taina săptămânii Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, Biserica a rânduit să menţină lectura veche din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, care prevesteşte Pătimirile viitoare ale Mântuitorului, Răstignirea şi Moartea Sa, dar şi Învierea Sa.

Iar pentru pomenirea şi cinstirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, a fost adăugată şi o lectură din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca referitoare la pocăinţa femeii păcătoase care îşi plângea păcatele ei şi care a primit iertare de la Mântuitorul Iisus Hristos. Deci, există o legătură spirituală sau o analogie între pocăinţa femeii păcătoase din Evanghelia după Luca şi pocăinţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Totodată, Biserica a păstrat din Evanghelia după Marcu îndemnul Mântuitorului la smerenie, zicând: Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu (adică botezul sângelui sau al muceniciei) (Marcu 10, 38) (…), dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit (Marcu 10, 40), de către Dumnezeu, potrivit înţelepciunii Sale, nu potrivit pretenţiilor sau ambiţiilor omeneşti.

Patima stăpânirii asupra altora în stare de mândrie şi virtutea slujirii altora în stare de smerenie

Prin această precizare, Mântuitorul atrage atenţia ucenicilor Săi şi continuă zicând: "Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci să slujească". Astfel, Mântuitorul Iisus Hristos înlocuieşte logica lumească a stăpânirii asupra altora în stare de mândrie cu logica sfântă a slujirii celor mai mici ca rang şi importanţă, în stare de smerenie. Deci, El înlocuieşte logica puterii ca folosire a altora în interes egoist cu logica dăruirii de sine altora. Dacă eşti mai mare într-o comunitate, trebuie să ai grijă de toţi ceilalţi, de mântuirea celor mulţi. Vedem deci că Mântuitorul îndeamnă pe ucenicii Lui să nu caute întâietate şi slavă lumească, spre a se deosebi de ceilalţi oameni, printr-o superioritate pretinsă şi impusă, ci să arate slujire sfântă, smerită. Să nu caute o putere egoistă care se impune altora şi subordonează pe alţii, ci să promoveze o iubire care se dăruieşte altora şi îi ajută să se ridice spiritual sau să crească spiritual în smerenie şi pace, pentru a dobândi mântuirea sau unirea cu Dumnezeu Cel smerit şi milostiv.

Tâlcuind atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos faţă de cei doi ucenici ai Săi, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care căutau întâietate şi slavă lumească, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: (Iisus) "le arată că numai neamurilor (păgâne, n.n.) le e drag să umble după întâietăţi. Patima aceasta (a dorinţei de întâietate) e tiranică şi supără chiar pe marii bărbaţi. De aceea are nevoie şi de o tăietură mai adâncă; asta e pricina pentru care Hristos îi şi mustră mai tare şi le ruşinează sufletul lor îngâmfat, comparându-i cu neamurile. Cu aceste cuvinte, Hristos le taie gelozia celor zece (ucenici), iar celor doi mândria, ca şi cum le-ar zice: "Nu vă mâniaţi ca şi cum aţi fi fost insultaţi! Cei care umblă după întâietăţi se vatămă şi se fac de ruşine pe ei înşişi; sunt printre cei din urmă. Viaţa noastră nu trebuie să fie la fel cu a neamurilor. Ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ei; pentru Mine, cel din urmă este întâiul"".¹

Referindu-se la slava lumii în contrast cu înălţimea smereniei, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Înălţimea pe care o dă lumea este cu silnicie şi plină de frică; înălţimea pe care o dă smerenia te face asemenea cu Dumnezeu. Un astfel de om rămâne înalt, chiar dacă nu-i admirat de nimeni; celălalt, chiar dacă-i onorat de toţi, este mai mic decât toţi (…). Pe sfinţi de aceea îi admirăm, pentru că se smereau mai mult decât toţi, deşi erau mai mari decât toţi. Aceasta-i face să rămână mari până în ziua de azi; nici moartea nu poate pune capăt înălţimii lor".²

Perioada Postului Mare, şcoală a pocăinţei şi a smereniei

Ceea ce leagă cele două Evanghelii de astăzi este smerenia, pe care Mântuitorul Iisus Hristos o recomandă ucenicilor Săi, atât prin pilda vieţii Sale, cât şi prin cuvântul Său, precum şi smerenia femeii păcătoase care îşi plânge păcatele pentru a se elibera de ele.

Întrucât ridicarea sufletului din moartea păcatului se face prin smerenie şi pocăinţă, atât Evanghelia de astăzi, cât şi pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca au ca scop comun îndemnul la pocăinţă şi smerenie, la pregătire pentru înviere spirituală, la curăţirea de păcate prin Taina Pocăinţei (a Spovedaniei).

În mod deosebit, din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, referitoare la femeia păcătoasă, reţinem că Mântuitorul Iisus Hristos, ca dumnezeiesc duhovnic, are o altă gândire decât gândirea oamenilor obişnuiţi. Simon fariseul care L-a invitat în casa lui pe Mântuitorul Iisus Hristos, când a văzut că femeia păcătoasă plânge şi şterge cu părul capului ei picioarele Mântuitorului şi le unge cu mir de mare preţ, gândea în cugetul său că, dacă Iisus ar fi prooroc, ar şti ce fel de femeie este această femeie păcătoasă.

Numai Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, cunoaşte omul în interioritatea lui adâncă şi în vocaţia lui ultimă

Deci, pe lângă faptul că Simon fariseul osândea în cugetul său pe această femeie păcătoasă, el judeca indirect şi pe Mântuitorul Iisus Hristos, reproşându-I că nu ar cunoaşte ce fel de femeie este ea. Simon ştia că ea este o femeie păcătoasă, dar Iisus cunoştea nu doar faptele rele sau păcatele femeii, ci şi sincera ei dorinţă de schimbare a vieţii sale păcătoase, El cunoştea pocăinţa ei sinceră pentru a se elibera de un trecut apăsător, de o conştiinţă încărcată de mulţimea păcatelor. Nu ştim ce gândea femeia păcătoasă care-şi plângea păcatele, pentru că gândul ei nu se exprima în cuvinte, ci în lacrimi şi în gesturi smerite de pocăinţă, precum şi în gesturi de preţuire şi respect profund faţă de Mântuitorul Iisus Hristos. Putem presupune că ea auzise de Iisus din Nazaret Care vindecă oamenii, îi iartă şi îi recuperează, adică îi vindecă sufleteşte şi trupeşte, le redă demnitatea şi speranţa mântuirii. Numai aşa se explică faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, la sfârşitul Evangheliei de astăzi, îi spune femeii păcătoase: "Iertate îţi sunt păcatele tale!", iar apoi adaugă: "Mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit!" Hristos Domnul nu a spus: pocăinţa ta te-a mântuit, ci credinţa ta te-a mântuit, şi anume credinţa că vei primi iertarea păcatelor. Prin urmare, pocăinţa este folositoare numai dacă izvorăşte din credinţă, adică din credinţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu Care poate ierta păcatele. Deci, prin pocăinţa ei sinceră şi smerită, izvorâtă din credinţă, femeia păcătoasă mărturisea implicit şi că Iisus Domnul poate ierta păcatele şi că El nu este simplu om, ci este Dumnezeu-Omul, Care a venit în lume să ierte păcatele oamenilor, să-i mântuiască, să le schimbe viaţa, dintr-o viaţă robită de păcate într-o viaţă sfântă plină de virtuţi.

Cinstirea arătată Mântuitorului Hristos de femeia păcătoasă este mult mai mare decât atenţia acordată Lui de Simon fariseul

Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscător şi al gândurilor oamenilor, nu doar al faptelor acestora, zice: "Simone, un cămătar avea doi datornici. Unul îi datora 500 de dinari şi altul 50, şi i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult pe cel care le-a iertat datoria?" Desigur, răspunsul lui Simon a fost acesta: cel care a fost mai datornic şi căruia i s-a iertat datoria, acela va iubi mai mult pe cel care i-a iertat datoria. Apoi Mântuitorul continuă acest dialog duhovnicesc cu Simon fariseul, care se considera mai bun şi mai drept decât alţii, spunându-i: Tu M-ai invitat la tine, dar nu ai respectat tradiţia iudaică, nu Mi-ai dat apă să mă spăl pe mâini şi pe picioare, iar femeia aceasta Îmi spală picioarele cu lacrimile ei şi le şterge cu părul capului ei şi varsă mir de mare preţ pe picioarele Mele. Prin aceasta, Iisus îi spune, de fapt: deşi tu o consideri o femeie păcătoasă, ea Mă cinsteşte pe Mine mai mult decât Mă cinsteşti tu, care eşti gazdă. Desigur, lipsa de răspuns a lui Simon fariseul sau tăcerea lui arată că el a înţeles mustrarea înţeleaptă, pe care Mântuitorul i-a adresat-o, spre îndreptarea lui.

După ce-l învaţă pe Simon fariseul să fie smerit şi să nu judece repede pe alţii, Mântuitorul Iisus Hristos, apreciind pocăinţa femeii păcătoase, îi spune: "Iertate sunt păcatele tale", ceea ce a surprins pe cei prezenţi, deoarece numai Dumnezeu iartă păcatele oamenilor. Iar apoi, i-a zis ei: "Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace!" Din Evanghelia iertării femeii păcătoase vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos recuperează pe cei pierduţi, ridică pe cei căzuţi şi dăruieşte iertare şi demnitate celor care sunt judecaţi şi dispreţuiţi de cei care se consideră mai buni şi mai drepţi decât ceilalţi oameni. Trebuie precizat că atunci când Mântuitorul spune despre această femeie "i s-a iertat mult acesteia pentru că a iubit mult", El nu se referă la iubirea pătimaşă a femeii păcătoase, ci la iubirea ei smerită ca recunoştinţă pentru Mântuitorul Iisus Hristos, Cel ce iartă păcatele şi vindecă sufletele celor ce se pocăiesc.

Prin urmare, orice om căruia Dumnezeu i-a iertat multe păcate trebuie să iubească mult pe Dumnezeu, pentru că iertarea pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte este dovada iubirii Lui nemărginite pentru noi, milostivirea Lui părintească pentru noi. Iar la milostivirea Lui părintească trebuie să răspundem cu smerită recunoştinţă şi iubire fiască.

Mirul de mare preţ simbolizează frumuseţile care împodobesc bisericile oferite lui Hristos

Deodată cu pocăinţa ei pentru păcate, femeia păcătoasă arată şi recunoştinţă faţă de Hristos. Pocăinţa ei se arată prin lacrimi, iar recunoştinţa ei se arată prin mirul de mare preţ, care aici simbolizează toate darurile scumpe şi frumoase pe care le aducem noi la biserică: veşminte sfinte, icoane sfinte, candele, vase sfinte, biserici noi zidite cu bucurie, biserici vechi restaurate cu grijă şi cu respect pentru valorile transmise nouă de înaintaşi.

Orice dar pe care îl aducem la biserică, îl aducem Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că El este pururea prezent în biserica sfinţită şi ne întâmpină pe noi aici, când ne adunăm în numele Lui. Femeia păcătoasă care se pocăieşte devine un mare dascăl pentru noi toţi, şi anume, prin pocăinţa ei sinceră şi prin smerenia ei desăvârşită. Ea nu vorbeşte, ci doar plânge şi udă cu lacrimi picioarele Mântuitorului, în timp ce varsă mirul de mare preţ pe picioarele Lui, unind astfel pocăinţa şi recunoştinţa, adică pocăinţa pentru păcate şi recunoştinţa pentru iertare.

Hristos Domnul nu mai privea la trecutul ei întunecat de păcatele în care a căzut adesea, pentru că vedea acum dorinţa ei de ridicare din păcate. El n-a mai pomenit nimic de robia şi monotonia patimii, ci s-a bucurat de marea ei dorinţă de-a pune un început bun sau nou în viaţa ei. Nu ştim ce anume a făcut ca această femeie să vină la Iisus. Rămâne pentru noi o mare taină modul în care a lucrat harul lui Dumnezeu în conştiinţa acestei femei. De ce a început ea să plângă la picioarele Lui? Probabil că atunci când sfinţenia lui Hristos s-a întâlnit cu păcătoşenia femeii, ea a simţit cât de mare este prăpastia sau vidul spiritual între ea, păcătoasa, şi El, Hristos Cel Unul Sfânt. Durerea vidului ei spiritual o făcea să caute vindecare şi iertare la Iisus Cel milostiv, Care nu înşală, nu trădează şi nu umileşte pe nimeni.

Auzind că Iisus din Nazaret a intrat în casa lui Simon fariseul, această femeie vine aici pentru că ea căuta ceea ce nimeni nu îi putea dărui, şi anume iertarea de păcate şi mântuirea sufletului. Aici vedem cât de mare este puterea harului lui Dumnezeu care lucrează iertarea păcatelor prin Taina Pocăinţei şi a recunoştinţei smerite.

Pocăinţa pentru păcate şi smerenia au făcut din Maria Egipteanca o mireasă a Împărăţiei cerurilor

Evanghelia care ne vorbeşte despre pocăinţa femeii păcătoase este baza pentru a înţelege mai bine viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în secolul al VII-lea, ne arată că ea, după 47 de ani de pocăinţă pentru cei 17 ani de trăire în păcate şi în patimi trupeşti, nu doar a primit iertarea păcatelor, ca femeia din Evanghelia de astăzi, ci a dobândit şi sfinţenia ca lucrare permanentă a harului dumnezeiesc în ea. Atât de mult au ajutat-o pe ea pocăinţa, nevoinţele şi rugăciunile, încât, uneori, când se ruga, se ridica un metru de la pământ fiind înconjurată de lumină dumnezeiască sau, alteori, trecea Iordanul mergând pe apă ca pe uscat. Din viaţa ei înţelegem că, oricât de păcătos ar fi un om, bărbat sau femeie, rugăciunea, postul, pocăinţa şi fapta bună nu numai că-l ridică la starea avută dinainte de păcat, ci şi mai sus, îi aduc sfinţenia, ca dar de la Dumnezeu. Astfel, Maria Egipteanca a devenit pildă luminoasă de ridicare pentru mulţi oameni păcătoşi. Ea, care înainte era o prostituată a păcatului, a devenit prin pocăinţă, după cum spun cântările de la Utrenia Duminicii a V-a din Post, o mireasă a Împărăţiei cerurilor. Legătura dintre această Duminică, a Sfintei Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, şi perioada următoare din Postul Mare, care ne îndreaptă spre pomenirea Răstignirii, Morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, ne cheamă la lucrarea duhovnicească de răstignire a păcatelor şi patimilor egoiste din noi, pentru a dobândi învierea sufletului din păcat şi bucuria întâlnirii cu Hristos Cel Înviat, Care Se dăruieşte nouă tainic, când ne rugăm, postim, ne pocăim, săvârşim fapte bune şi ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele Său din Sfânta Euharistie.

De aceea, azi noi nu doar admirăm viaţa Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, ci ne şi rugăm ei zicând: Sfântă Cuvioasă Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, ca să dobândim mântuirea, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria Sfinţilor! Amin!

Note

1 Omilii la Matei, Omilia LXV, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1994, p. 755.

2 Ibidem, p 756.