Prin pocăinţă înviază sufletul din moartea spirituală

Evanghelia Duminicii a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului risipitor)

Luca 15, 11-32

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-şi în sine a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, ridicându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi

l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Cu multă înţelepciune şi pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca în Duminica a doua a Triodului să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înţelegem ce este mult folositor pentru urcuşul nostru sufletesc spre Înviere, ca ridicare din păcat şi ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos Domnul.

Evanghelia Duminicii Fiului risipitor are o legătură deosebită cu însăşi Taina pocăinţei, adică Taina mărturisirii şi iertării păcatelor sau Taina spovedaniei, care este, de fapt, Taina împăcării omului cu Dumnezeu.

Treptele ridicării duhovniceşti din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esenţiale ale pocăinţei sau ale spovedaniei. Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului ne învaţă cum să ne pocăim şi, mai ales, cât de mari sunt darul şi bucuria iertării, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufleteşte şi cât de frumoasă este starea sufletului omului după primirea iertării păcatelor.

Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar dacă aceasta e folosită în mod nechibzuit

Parabola rostită de Mântuitorul Iisus Hristos şi relatată de Sfântul Evanghelist Luca ne descoperă, în acelaşi timp, puterea pocăinţei şi inima plină de compasiune sau de iubire milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, deoarece tatăl despre care se vorbeşte în Evanghelie reprezintă iubirea părintească a lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi Tatăl nostru Cel ceresc.

Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului faţă de Dumnezeu: una de fidelitate sau de ascultare faţă de El, de împlinire a voii Lui şi de statornicie în a rămâne locuitor al Casei Lui, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu. Fiul cel mare reprezintă pe omul fidel sau credincios, care în toată viaţa sa încearcă să fie un împlinitor al cuvintelor sau al poruncilor lui Dumnezeu şi stă aproape de Casa lui Dumnezeu (Biserica).

Fiul cel tânăr reprezintă libertatea dezordonată a omului pătimaş, ca manifestare a vieţii sale păcătoase. Cei doi fii din Evanghelie pot reprezenta două categorii de oameni diferiţi, dar şi două stări sufleteşti pe care le poate avea aceeaşi persoană, în momente diferite ale vieţii sale, adică libertatea de-a fi statornic în comuniune cu Dumnezeu şi libertatea de-a se înstrăina sau îndepărta de Dumnezeu.

Evanghelia ne spune că fiul cel tânăr, probabil după ce a atins vârsta majoratului, a dorit să facă experienţa libertăţii ca înstrăinare de tatăl său şi de casa părintească. Cu surprindere, vedem că tatăl acceptă cererea fiului său de-a primi partea sa de avere şi de-a părăsi casa părintească, dovadă că Dumnezeu respectă libertatea omului de-a urma propriul drum în viaţă. Omul are, aşadar, libertatea de a folosi toată energia vieţii sale, darurile sale naturale sau dobândite după cum doreşte, iar Dumnezeu respectă această libertate, chiar dacă ştie că omul o poate folosi într-un mod contrar voinţei divine.

Totuşi, pe lângă respectul arătat de Dumnezeu libertăţii omului, Evanghelia de astăzi ne arată şi drama sau eşecul libertăţii omului ca înstrăinare de Dumnezeu.

Când libertatea omului devine autodistructivă sau neînţeleaptă, înţelepciunea lui Dumnezeu cheamă pe om la pocăinţă

"Ţara depărtată" în care pleacă fiul cel tânăr reprezintă îndepărtarea omului de Dumnezeu şi de starea libertăţii sănătoase. "Ţara depărtată" este spaţiul nedefinit al uitării şi înstrăinării omului de Dumnezeu şi al vieţii individuale fără repere morale, încât libertatea umană poate deveni robie a patimilor egoiste, chiar dacă cel ajuns în robie spirituală crede că tocmai această libertate defineşte persoana sa ca fiind matură şi autonomă.

După ce a cheltuit în desfătări tot ceea ce a primit de la tatăl său, trăind o viaţă dezordonată, adică în plăceri pătimaşe care reduc viaţa omului la nivelul biologic al simţurilor, tânărul risipitor a avut de înfruntat o situaţie la care nu se aştepta: foamea trupească. În cuvintele Evangheliei, "o foamete mare" din ţara aceea, probabil cauzată de o secetă prelungită, poate fi, de asemenea, înţeleasă ca o pedagogie a lui Dumnezeu, de-a folosi dificultăţile exterioare sau materiale, pentru o schimbare interioară sau sufletească a omului pătimaş şi robit de cele materiale.

Cine a programat acea foamete? Ce rost avea foametea în acea "ţară depărtată" ? Nu ni se spune în Evanghelie, dar se poate presupune că aceasta a fost îngăduită de Dumnezeu, pentru că, de obicei, când libertatea oamenilor devine neînţeleaptă sau autodistructivă, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să salveze pe omul păcătos, chemându-l la pocăinţă. Cu alte cuvinte, când nu ne înfrânăm de bunăvoie de la lăcomie, ajungem să postim de nevoie.

Aşadar, "foametea din ţara depărtată" reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca o pedeapsă, ci ca o pedagogie, pentru ca omul să ia aminte că tot ce posedă material este totuşi limitat, inclusiv viaţa sa pe pământ, care poate fi adusă în pragul morţii când omul lacom de averi şi de plăceri se îndepărtează de Dumnezeu, Izvorul vieţii. În acest sens, libertatea omului este o libertate în relaţie cu libertatea lui Dumnezeu. Prin pronia Sa cerească, prin grija Sa faţă de destinul veşnic al oamenilor, adică mântuirea lor, Dumnezeu îngăduie uneori încercări şi suferinţe temporare, doar pentru a reaminti omului că izvorul existenţei sale se află dincolo de el, în Dumnezeu Cel veşnic viu.

Când s-a făcut foamete mare în ţara aceea a "libertăţii - înstrăinare de Dumnezeu", tânărul risipitor a ajuns, pe neaşteptate, din om liber şi avut o slugă flămândă. După ce devenise mai întâi rob al păcatului, el devine acum şi rob al sărăciei. Dorind să-şi salveze viaţa sa biologică - întrucât viaţa spirituală era aproape moartă -, fiul risipitor "s-a lipit de unul din locuitorii acelei ţări", care l-a angajat păzitor de porci sau porcar.

Această îndeletnicire, în cultura iudaică antică, era ceva umilitor, întrucât porcii erau consideraţi animale necurate. Iar pe lângă această umilire, fiului risipitor devenit slugă nu i se îngăduia nici măcar să mănânce pe săturate din hrana porcilor. Sărăciei lui spirituale i se adăugase acum şi o umilitoare sărăcie materială.

Abia atunci el şi-a adus aminte de traiul bun din casa părintelui său, unde slugile duceau o viaţă îmbelşugată, îndestulându-se de pâine, în vreme ce lui nu-i este îngăduit să mănânce nici măcar roşcove din hrana porcilor. Din acest motiv, tânărul sărac şi flămând "îşi vine în fire". Cu alte cuvinte, el începe să se ridice de la starea nefirească a îndepărtării lui de Dumnezeu la starea firească, de comuniune cu Dumnezeu.

Păcatul şi moartea, accidente ale falsei libertăţi

Evanghelia ne arată, de fapt, că păcatul şi înstrăinarea omului de Dumnezeu nu sunt stări fireşti, ci nefireşti, chiar dacă, uneori, oamenii ajung la atâta obişnuinţă cu păcatul şi "înjugare cu moartea", încât acestea sunt privite ca fiind ceva "natural", firesc sau normal.

Însă, din punct de vedere duhovnicesc, păcatul şi moartea nu sunt naturale sau fireşti după voia lui Dumnezeu, ci sunt "natură căzută", accidente ale falsei libertăţi a omului ca înstrăinare de Dumnezeu şi cădere din comuniunea cu El. Astfel, "venirea în fire" sau"venirea în sine", cauzată de "postul de nevoie" (foametea), a fost şansa decisivă a salvării celui pierdut. Situaţia de limită a existenţei sale biologice l-a determinat pe tânărul petrecăreţ şi risipitor de odinioară să-şi schimbe modul de a gândi şi de a fi, să se convertească, adică să se pocăiască. După ce şi-a venit în fire sau în sine, când a realizat că se află pe un drum greşit, care nu era un drum al libertăţii, ci unul al robiei, el a zis: "Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi". Această schimbare bruscă de atitudine a păcătosului, de trezire a conştiinţei păcătoşeniei şi de recunoaştere a stării nefireşti în care se află, este începutul căinţei, adică începutul regretului pentru o viaţă risipitoare de averi, de daruri sufleteşti şi de epuizare fizică şi spirituală a persoanei.

Când fiul cel tânăr zice "mă voi scula", aceasta înseamnă şi o ridicare spirituală, o hotărâre a sa de a părăsi starea de decădere în care se afla. În acel moment, iubirea lui Dumnezeu Tatăl se arată ca fiind o iubire milostivă care aştepta de mult ridicarea şi întoarcerea fiului risipitor şi înstrăinat.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu, Dumnezeu îi iese în întâmpinare

Evanghelia spune: "Iar pe când (tânărul) era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat". Tatăl nu a aşteptat ca fiul său care se pocăieşte să ajungă acasă, să bată în uşă, ci a pornit spre el, ca semn de preţuire a pocăinţei acestuia.

Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu şi face primii paşi ai pocăinţei, Dumnezeu, "alergând", îi iese în întâmpinare. Mâinile pe care Dumnezeu le întinde ca să îmbrăţişeze pe cel ce se pocăieşte, sunt, de fapt, lucrările sfinte ale Bisericii, chemarea la pocăinţă şi iertarea păcatelor, prin care primesc mântuirea toţi cei căzuţi şi înstrăinaţi de Dumnezeu şi de semenii lor, din cauza patimilor egoiste ale lăcomiei şi mândriei.

Când Hristos Domnul vorbeşte despre bucuria lui Dumnezeu de-a ierta pe omul păcătos care se pocăieşte, recurge la simboluri. Un simbol al iertării păcătosului şi al înnoirii vieţii acestuia este haina cea nouă.

Creştinul primeşte haină nouă şi luminoasă la Botez, deodată cu înfierea prin har, dar această haină se pătează prin păcatele pe care le săvârşeşte el mai târziu. Însă, prin pocăinţă şi prin mărturisirea păcatelor, el primeşte iertarea care reînnoieşte haina de la Botez. Astfel, prin pocăinţă i se redă omului haina începutului bun, haina curăţirii de păcate, haina harului sfinţitor. De aceea, Pocăinţa a fost numită "al doilea Botez". Botezul "din apă şi din Duh" (cf. Ioan 3, 5) se săvârşeşte o singură dată, însă "Botezul lacrimilor" sau "Botezul pocăinţei" se poate săvârşi adesea, până la sfârşitul vieţii pământeşti, pentru că adesea omul păcătuieşte cu gândul, cuvântul şi fapta. Aşadar, haina cea nouă sau haina cea mai bună a iertării părinteşti simbolizează curăţirea sufletului de stările lui întunecoase imprimate de păcate.

Inelul de aur pus în mână simbolizează reînfierea prin har a omului înstrăinat prin păcat, e semnul reprimirii omului pocăit, care se pocăieşte, în iubirea neîntreruptă, nediminuată şi neschimbătoare a lui Dumnezeu, prezentă în Biserica lui Hristos.

Încălţămintea nouă, pe care o primeşte fiul risipitor după ce s-a pocăit, înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste spinii ispitelor păcătoase şi de a merge pe calea mântuirii, adică pe calea iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni.

Viţelul cel îngrăşat, care a fost junghiat pentru ospăţul bucuriei, simbolizează Taina Sfintei Euharistii. De aceea, toţi cei care sunt iertaţi prin Taina Sfântă a Spovedaniei, adică prin mărturisirea păcatelor şi împlinirea canonului de îndreptare, sunt chemaţi la Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau Euharistie, prin care ni se dăruieşte încă din lumea aceasta arvuna vieţii veşnice, a bucuriei din Împărăţia cerurilor.

Când Dumnezeu iartă, El nu mai reproşează nimic celui iertat şi nici nu cere inventarul averii risipite, ci se bucură de mântuirea păcătosului

Evanghelia Fiului risipitor ne arată iubirea părintească nemărginită şi necondiţionată a lui Dumnezeu faţă de păcătosul care se pocăieşte. Tatăl fiului risipitor nu face nici un fel de reproş fiului reîntors acasă şi nici nu-i cere un inventar al averilor risipite, întrucât mai scump decât orice avere este sufletul omului mântuit şi câştigat pentru eternitate. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care se ridică deasupra oricărui calcul de ordin material, copleşeşte dreptatea după care ar fi putut fi pedepsit fiul risipitor. Totuşi, această iubire nemăsurată a tatălui milostiv, dar nemeritată de fiul său păcătos şi risipitor, a trezit multă gelozie şi tulburare în fiul cel mare, care nu a înţeles duhovniceşte atitudinea tatălui său. Însă tatăl milostiv îl lămureşte şi îl îndreaptă pe fiul său nemilostiv şi neiertător, zicându-i: "Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt, se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat".

Fiul cel mare din pilda "fiului risipitor" reprezintă pe unii credincioşi iubitori de Dumnezeu şi de Biserică, harnici şi cinstiţi, având viaţă curată şi evlavie multă, dar sunt adesea nemilostivi şi neiertători faţă de păcătoşii din comunitate, pe care mai mult îi judecă decât îi ajută spiritual. Întrucât tatăl milostiv iartă pe fiul său cel păcătos care se pocăieşte, şi cere fiului său cel virtuos să fie milostiv şi iertător, Evanghelia de astăzi este, în acelaşi timp, Evanghelie a iertării păcătosului pocăit şi a îndreptării virtuosului nemilostiv şi neiertător.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din pilda "Fiului risipitor" să învăţăm cât de mare este puterea pocăinţei, cât de sfântă este iubirea milostivă a lui Dumnezeu Care iartă păcatele oamenilor şi cât de binecuvântată este bucuria pe care o dăruieşte Dumnezeu oamenilor smeriţi încă din lumea aceasta. Pilda "Fiului risipitor" ne îndeamnă să ne pocăim mai mult şi să ne împărtăşim mai des, pentru a ne bucura de primirea iertării, de înnoirea vieţii şi de lucrarea lui Hristos Cel Înviat în viaţa noastră, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin!

Text revăzut de autor, în anul 2011