Taina mormântului ascunde taina Învierii

Duminica a 3-a după Paşti (a Mironosiţelor) (Marcu 15, 43-47; 16, 1-8)

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Şi, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Şi, ieşind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

În Duminica a 3-a după Învierea Domnului, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne invită, prin Evanghelia rânduită la Sfânta Liturghie, să ne aducem aminte şi să cinstim cum se cuvine pe femeile mironosiţe sau purtătoare de mir şi, de asemenea, pe Iosif din Arimateea şi pe Nicodim, care au aşezat, cu multă evlavie, trupul Domnului în mormânt. La acest eveniment, ne spune Evanghelistul Marcu, au asistat Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi. Sinaxarul din această duminică precizează că Maria, mama lui Iosi, nu este alta decât Maica Domnului, care, în faţa opiniei publice, apărea ca mamă purtătoare de grijă faţă de cei şapte copii ai dreptului Iosif. „Iosif, scrie în sinaxar, a avut patru fii: Iacob, numit cel mic, Iosi, Simon şi Iuda, şi trei fiice: Estera, Tamara şi Salomeea lui Zevedeu. Astfel, când auzi vorbindu-se în Evanghelie de Maria, mama lui Iacob cel mic şi a lui Iosi, să te gândeşti că aceea este Născătoarea de Dumnezeu”.

Credem că, nu întâmplător, Părinţii Bisericii au rânduit ca la Sfânta Liturghie din duminica aceasta să se citească textul din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, în care se relatează despre faptul că Iosif din Arimateea a cerut de la Pilat trupul Domnului, l-a înfăşurat în giulgiu, l-a pus într-un mormânt nou, săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului, iar două dintre femeile purtătoare de mir, Maria Magdalena şi Maria, Maica Domnului, „priveau unde l-au pus” (Marcu 5, 47).

Sfinţii Părinţi au vrut să ne arate, prin aceasta, legătura profundă care există între taina morţii şi a mormântului în care a fost aşezat Mântuitorul şi taina Învierii Sale. Atât moartea reală a Mântuitorului pe cruce, arătată prin aşezarea trupului în mormânt, cât şi Învierea Sa reprezintă expresia ultimă a iubirii desăvârşite a lui Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, faţă de noi oamenii. Şi primele care au simţit această taină a iubirii lui Dumnezeu, mai tare decât moartea, au fost femeile mironosiţe. Pentru a înţelege, atât cât ne este cu putinţă, această mare taină a credinţei noastre creştine şi pentru a ne împărtăşi de bucuria pe care au simţit-o femeile purtătoare de mir, în dimineaţa Învierii, vă invit să răspundem împreună la următoarele întrebări: Cine sunt femeile purtătoare de mir? Ce virtuţi le înveşmântă sufletul şi le îndeamnă să meargă dis-de-dimineaţă la mormânt? Ce semnificaţie teologică au întâlnirea şi dialogul lor cu îngerii de la mormânt şi cu Mântuitorul Însuşi?

Cine sunt femeile purtătoare de mir?

Sfânta Scriptură ne spune că au fost mai multe femei mironosiţe, care au venit cu Mântuitorul din Galileea, dar Evangheliile consemnează numele celor mai importante (Luca 23, 55-56). Prima dintre ele este Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, care s-a învrednicit, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu. De aceea, în iconografia ortodoxă, Maica Domnului, care-L poartă pe Fiul lui Dumnezeu mai întâi în pântecele său, iar apoi pe braţele sale, este simbolul Bisericii, dar şi simbolul fiecărei persoane umane care prin tainele Bisericii devine ea însăşi biserică vie, adică purtătoare de Hristos prin harul Duhului Sfânt. Sfânta Tradiţie ne spune că Maica Domnului a fost prima persoană căreia i S-a arătat Mântuitorul Hristos după Înviere.

A doua femeie purtătoare de mir, căreia i s-a arătat Mântuitorul, este Maria Magdalena (Marcu 16, 9). Originară din cetatea Magdala, din Galileea, după ce a fost vindecată de Mântuitorul de şapte duhuri rele, adică de şapte patimi care-i apăsau sufletul, L-a însoţit permanent, fiindu-I alături în momentele cele mai grele, rămânând lângă Cruce, alături de Maica Domnului şi Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25).

Tradiţia ne spune că, după Înviere, Maria Magdalena a plecat la Roma şi a istorisit împăratului Tiberius tot ce s-a întâmplat cu Mântuitorul Hristos. S-a întors apoi la Efes şi când a trecut la Domnul a fost înmormântată de Sfântul Ioan Evanghelistul.

Sfintele Evanghelii ne amintesc şi de alte câteva femei purtătoare de mir: Salomeea, soţia lui Zevedeu, şi mama Sfântului Ioan Evanghelistul şi Sfântului Iacob; Ioana, soţia lui Huza, care era iconom al casei regelui Irod; Marta şi Maria, surorile lui Lazăr; Maria lui Cleopa şi Suzana.

O treime de virtuţi

Evident că virtuţile lor sunt multe, însă noi considerăm că trei sunt cele mai importante: fidelitatea faţă de Tradiţia Sfântă, care le poruncea să ungă cu miruri trupul celui adormit, recunoştinţă faţă de cel care le-a ocrotit, le-a ajutat şi le-a mângâiat în momente importante ale vieţii lor şi iubirea jertfitoare faţă de Cel care le-a iubit întâi, şi fără condiţii, până la moarte şi, dincolo de ea, în veşnicie.

Acest buchet de virtuţi - fidelitate-recunoştinţă-iubire - le-au motivat pe femeile purtătoare de mir să cumpere miresme şi să meargă dis-de-dimineaţă la mormântul Domnului. Gestul lor pare firesc într-o lume firească şi demnă de iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu; dar el devine nefiresc în faţa celor care l-au răstignit pe Mântuitorul Hristos şi care aveau o falsă reprezentare despre iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu. De frica lor, ele au decis să meargă noaptea la mormânt, pentru ca în zorii zilei să-şi exprime fidelitatea, recunoştinţa şi iubirea lor faţă de Hristos Domnul prin lacrimi de durere şi prin ungerea trupului Său cu miresme de mare preţ. La sfârşitul acestui pelerinaj, pe parcursul căruia femeile purtătoare de mir au trăit sentimente contradictorii, de la frica faţă de iudei la îngrijorarea că nu vor putea da la o parte piatra de la uşa mormântului, apare surpriza: piatra este dată la o parte şi trei îngeri le întâmpină anunţându-le că Hristos a înviat. Sinaxarul zilei precizează că doi îngeri erau înlăuntrul mormântului şi unul era aşezat pe piatră. Sfântul Evanghelist Matei vorbeşte de un singur înger, care „a coborât din cer, a prăvălit piatra şi a şezut deasupra ei” (Matei 28, 2). Sfântul Evanghelist Marcu vorbeşte de un înger sub chipul unui tânăr, înveşmântat în alb, care stătea în mormânt „în partea dreaptă” (Marcu 16, 5). Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte de „doi bărbaţi, în veşminte strălucitoare, care erau în mormânt” (Luca 24, 4). În sfârşit, Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte de „doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse trupul lui Iisus” (Ioan 20, 12). Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu mărturisesc că primele cuvinte rostite de îngeri către femeile mironosiţe au fost „nu vă temeţi” (Matei 28, 5; Marcu 16, 6), apoi „mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui că va merge înainte de voi în Galileea; acolo îl veţi vedea” (Matei 28, 7; Marcu 16, 7). În timp ce se întorceau de la mormânt, Mântuitorul Însuşi li se arată şi le întâmpină cu cuvintele „bucuraţi-vă”, iar femeile, „apropiindu-se, au cuprins picioarele lui şi I s-au închinat” (Matei 28, 9). Mântuitorul reia cuvintele îngerului şi le spune: „Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea” (Matei 28, 10).

Sfântul Ioan Evanghelistul consemnează şi faptul că Mântuitorul Hristos s-a arătat în dimineaţa Învierii doar Mariei Magdalena, care stătea la uşa mormântului şi plângea. Întorcându-şi privirea, l-a văzut pe Mântuitorul şi l-a confundat cu grădinarul căruia i se adresează cu cuvintele: „Doamne, dacă Tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi ridica” (Ioan 20, 15). Când Mântuitorul o strigă pe nume, ea Îl recunoaşte şi probabil a dorit să-L îmbrăţişeze şi atunci Mântuitorul îi spune aceste cuvinte semnificative: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17).

Semnificaţiile întâlnirii cu îngerii şi cu Hristos

Arătarea celor doi îngeri, unul către cap şi altul către picioare, în mormântul în care a fost aşezat trupul Domnului a fost prefigurată încă din Vechiul Testament prin Chivotul Legii din Cortul Sfânt, chivot adumbrit de doi heruvimi pregătiţi să primească şi să vestească prezenţa Celui care este (Iahve) în mijlocul poporului. Evident că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cel care a inspirat edificarea cortului şi a chivotului înainte de Întruparea Sa, pentru a prefigura vestea Învierii. „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra Chivotului Legii, îi spune El lui Moise, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi toate câte am poruncit prin tine fiilor lui Israel” (Ieşirea 25, 22).

Arătarea Mântuitorului Mariei Magdalena, care stătea la uşa mormântului şi plângea, ne vorbeşte despre faptul că întâlnirea personală cu Hristos Cel înviat nu este posibilă decât prin vindecarea sufletului de patimi şi trezirea, în adâncul său, a dorului înlăcrimat de a-L vedea şi de a-L întâlni. Hristos vine în întâmpinarea acestui dor al Mariei Magdalena, mai întâi sub chipul grădinarului şi apoi, strigând-o pe nume, aşa cum o striga înainte de Înviere, pentru a-L recunoaşte. Însă acum legătura cu El nu mai este circumscrisă timpului şi spaţiului şi de aceea Mântuitorul îi spune: „Nu te atinge de Mine căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17). Prin aceste cuvinte Mântuitorul anticipează înălţarea Sa la Dumnezeu Tatăl şi, odată cu Pogorârea Duhului Sfânt, un alt mod de a ne împărtăşi împreună cu El de iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Astfel, Mântuitorul instituie o fraternitate umană, întemeiată pe paternitatea unică a lui Dumnezeu Tatăl şi manifestată prin iubirea Sa fraternă faţă de noi. Apoi, Mântuitorul face din Maria Magdalena primul misionar, prima persoană trimisă să vestească bucuria acestei fraternităţi divino-umane: „du-te la fraţii Mei şi le spune că Eu sunt viu”. Faptul că Mântuitorul nu-I permite să se atingă de El ne arată că, după Înviere, comuniunea fraternă cu Hristos şi solidaritatea fraternă între noi oamenii nu se poate asuma şi experia într-un mod individualist, ci numai în comunitatea liturgică şi sacramentală a Bisericii. Adevărul acesta este exprimat de faptul că atunci când femeile purtătoare de mir erau împreună şi Mântuitorul li se arată spunându-le „bucuraţi-vă”, nu le interzice să se apropie de El, să-i cuprindă picioarele şi să i se închine (Matei 28, 9). După acest gest de „cuprindere” şi „închinare”, care exprimă simbolic evlavia fiecărui suflet credincios, ca şi evlavia Bisericii de-a lungul istoriei, Mântuitorul le trimite şi pe ele să vestească fraţilor Săi să meargă în Galileea, unde îl vor vedea (Matei 28, 10). Femeile mironosiţe au făcut aşa cum le-a poruncit Domnul, însă Sfântul Evanghelist Luca precizează că Sfinţii Apostoli s-au îndoit de spusele femeilor şi nu le-au dat nici o crezare (Luca 24, 11). Sfântul Evanghelist Marcu precizează, la rândul său, că Mântuitorul, atunci când S-a arătat celor unsprezece când şedeau la masă, i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că n-au crezut pe cei care-L văzuseră înviat (Marcu 16, 14).

Ce învăţătură duhovnicească desprindem noi, cei de astăzi, din experienţa-limită trăită de femeile purtătoare de mir în dimineaţa Învierii Domnului?

Faptul că Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a arătat imediat după Înviere femeilor purtătoare de mir ne arată cât de mult a preţuit fidelitatea, recunoştinţa şi iubirea lor faţă de El.

Mântuitorul le-a eliberat sufletul de frică şi le-a trimis, apoi, să vestească Sfinţilor Apostoli Învierea Sa. Acest lucru ne arată cât de mult a respectat El libertatea şi demnitatea lor, şi, prin ei, libertatea şi demnitatea noastră. Mântuitorul nu s-a arătat şi nu se arată nici astăzi celor care L-au dispreţuit, L-au batjocorit şi L-au răstignit prin „nesimţirea” şi „împietrirea” sufletelor lor. Prin această atitudine Mântuitorul a arătat tuturor oamenilor că le respectă libertatea conştiinţei şi nu doreşte „convertirea” lor printr-un act de agresivitate, care tulbură şi înspăimântă, falsifică şi slăbeşte credinţa şi iubirea lor liber consimţită faţă de El. Pentru această delicateţe şi tandreţe divino-umană faţă de noi, se cuvine, asemeni femeilor purtătoare de mir, să rămânem fideli poruncilor Sale, recunoscători şi mulţumitori pentru darurile Sale, iubitori jertfelnici ai Bisericii Sale. Lui i se cuvine laudă în veci. Amin!