Triumful simbolic din Duminica Floriilor

Duminica a 6-a din Post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Cu ajutorul lui Dumnezeu intrăm, cu duminica de astăzi, în cea mai complexă și mai densă săptămână a anului liturgic, cunoscută în evlavia populară drept Săptămâna Pătimirilor, Săptămâna cea Sfântă. Textul Evangheliei citit în această zi ne relatează faptul că Iisus merge din Betania la Ierusalim pentru a sărbători Paștile împreună cu ucenicii Săi. 

Un Rege fără regat în lumea aceasta

Venit la Ierusalim după învierea lui Lazăr, prietenul Său, Iisus Nazarineanul este întâmpinat de o mulțime de oameni din toate categoriile sociale, care-L aclamă ca pe un rege. Din toate părțile se aud strigăte de laudă ce recunosc în persoana lui Iisus pe fiul lui David, iar prin aceasta - spune Sfântul Apostol Luca - mulțimea se arată recunoscătoare pentru minunile la care fusese martoră (Luca 19, 32).

Totuși, acceptând acest omagiu care se cuvine regilor, Mântuitorul îi aduce o corecție esențială: El intră în Ierusalim așezat pe un asin, nu pe un cal, așa cum s-ar fi cuvenit să stea un rege învingător. Astfel refuză triumful, arătându-Se pe Sine ca Mesia al săracilor, smeriților și făcătorilor de pace.

Aparent inexplicabilă purtarea Domnului: deținea toate avantajele, dar El se retrage să se roage și să purifice Casa lui Dumnezeu de negustorii care o profanau. Iisus a refuzat puterea care I se oferea și, cu toate acestea, nu trebuia decât să ridice un deget și s-ar fi auzit strigătul: „Trăiască regele!”. Într-adevăr, Regele... Dar tronul lui Iisus îi era rezervat: singurul loc unde Iisus a fost proclamat oficial Rege al Iudeilor este Crucea: „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”. Într-adevăr, El a fost regele acestui popor căruia i S-a oferit, nu doar în vorbe, ci ca jertfă. Nu este suficient să strigăm „Trăiască Regele!”... „Osana fiului lui David!”. Acest strigăt nu are valoare decât dacă știm despre care rege și despre care regat este vorba. Acest strigăt nu are valoare decât dacă aceia care-l proclamă acceptă să se asemene Celui Căruia păcatele Îi vor cauza moartea și, prin urmare, Îl urmează astfel în regatul Său.

Așteptări omenești

Nici apostolii nu au înțeles că intrarea în Ierusalim nu era decât un semn. Fără îndoială, discipolii care Îl înconjurau s-au gândit că Iisus era deja învingător. Imaginea lui Mesia pe care o aveau ei îi făcea să creadă că în mod sigur Iisus va merge și va lua puterea și îi va da afară pe romani, apoi va șterge definitiv puterea fariseilor și a celor­lalți membri ai clerului oficial, pentru ca, în sfârșit, să impună noua Lege. Așadar, în această zi, după simplista logică umană, ucenicii entuziaști vor fi tras, poate, concluzia că se aflau în tabăra care trebuie și că au făcut bine că L-au urmat pe Iisus renunțând la tot. De aici a provenit, fără îndoială, imensa ­dezamăgire a celor care, patru zile mai târziu, vor asista la drama pătimirilor. Pericopele evanghelice pe care le vom asculta pe parcursul Săptămânii Mari ne vor arăta cum toți discipolii sunt puși pe fugă: unul Îl trădează, altul Îl reneagă public de trei ori și așa mai departe. Din fericire pentru noi însă, tot acești discipoli au ales să consemneze în scris, curând după evenimente, lipsa lor de curaj, lipsa de înțele­gere a tainei. Și am aflat astfel un adevăr foarte important despre drumul credinței, pe care încercăm să îl parcurgem.

După cum mărturisesc Sfintele Evanghelii, aceiași oameni care L-au întâmpinat cu bucurie pe Hristos la intrarea Sa în Ierusalim Îl vor condamna la moarte. După doar câteva zile vor striga în loc de „Osana!”, „Jos cu El!”; „Trăiască Iisus!” va deveni „Să moară!”; „Bine este cuvântat” se va transforma în „Răstig­nește-L!”; „Bucură-Te, Învăță­torule!”  va deveni „Dacă Tu ești Mesia, coboară deci de pe cruce!”. Această mulțime se arată așadar a fi foarte schimbătoare, iar Iisus nu ignoră acest fapt. El nu se lasă măgulit de concertul laudativ pe care îl ascultă în ziua Floriilor. Am putea spune că noi, cei de astăzi, nu am face ca oamenii de atunci, însă să nu aruncăm cu piatra. Toate mulțimile se aseamănă și noi facem parte dintr-o asemenea mulțime. Dar, vorbind despre acest Rege de o zi, Regele cel veșnic, de fapt, am accepta să Îi fim discipoli? Răspunsul nostru, al celor de astăzi, trebuie să fie afirmativ, căci El este Regele nostru, Domnul și Stăpânul nostru. Să strigăm precum Toma după Înviere: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Triumful omenesc al Floriilor avea doar valoare de simbol; acesta anunța adevărata Sa victorie, cea a dragostei de pe Sfânta Cruce, căci aceasta este adevărata dragoste!

Avem parte de Înviere doar după ce trecem cu Hristos prin moarte

Întins pe Cruce, în ochii acuzatorilor, Hristos apare ca un nimeni, un simplu condamnat la moarte, lipsit de semnificație, însă pentru noi, creștinii, El este dragoste şi iubire. Crucea ne-a arătat că Hristos ne iubește și că S-a dat pe Sine pentru răscumpărarea fiecăruia dintre noi, oamenii din tot timpul și din tot locul. Vinerea neagră, pe care o vom trăi peste câteva zile, va fi apologia dragostei Sale! Iubirea nu are frica morții, căci moartea dăruiește iubirii ocazia să arate că ea este mai puternică decât orice. De aceea nu are nici un sens să căutăm să aflăm cine se face vinovat de moartea lui Iisus - evreii sau romanii -, căci Hristos a murit din iubire pentru noi. Dacă El nu avea iubire totală, s-ar fi putut sustrage morții; sau dacă El ar fi iubit cu prudență, așa cum facem noi adeseori, nu și-ar fi pus viața în pericol. Dar El a iubit mult, iar crucea a fost necesară pentru ca omul să poată realiza monstruozitatea păcatului său. Crucea face să triumfe dragostea, iar dragostea face să triumfe Viața!

Doar câteva zile mai separă triumful ramurilor de finic de suferința din Vinerea Mare. În aceste câteva zile să ne retragem în sinele nostru și să ne interogăm cu toată sinceritatea cu privire la dragostea noastră pentru Iisus și la modul în care alegem să Îl urmăm în calitatea noastră de creștini. Cu certitudine vom descoperi în noi exact aceleași ambiguități și îndoieli care îi frământau și pe apostoli atunci când Iisus primea cele mai grele lovituri. Să recunoaștem faptul că suntem mai pricepuți în a-L recunoaște pe trimisul lui Dumnezeu atunci când El ne aduce bucurie și împăcare. Și, dimpotrivă, suntem surprinși neplăcut atunci când trebuie să ne asumăm împreună cu El pătimirile, crucea și moartea.

Să ne reamintim că prin botez noi avem parte de Învierea lui Hristos, dar abia după ce trecem împreună cu El prin moarte. Să ne reamintim că, odată cu fiecare Sfântă Împărtășanie, noi prăznuim Învierea, în măsura în care El consimte să se dăruiască tuturor păcătoșilor lumii care se pocăiesc. Astfel, salvați de către El, noi înșine putem deveni, cu puterea Sa, salvatori ai tuturor celor pe care îi recunoaștem ca frați întru Hristos, Dumnezeul cel Veșnic, Logosul întrupat venit să mântuiască lumea de păcat.

Fie ca sărbătoarea de astăzi și săptămâna care urmează să fie pentru noi un timp de pocăință, de mărturisire, de pace în Hristos, iar Învierea Domnului să ne aducă bucurie, marcând începutul învierii noastre.