Unitatea hristică în diversitatea darurilor Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Ioan 7, 37-53; 8, 12

În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii -, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

În cea de-a opta duminică după Sfintele Paști se sărbătorește praznicul cel mare al Cincizecimii celei noi, al Pogorârii Duhului Sfânt, sărbătoarea întemeierii Sfintei Biserici prin venirea Mângâietorului în a cincizecea zi de la Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, în chip de limbi de foc peste Sfinții Ucenici și Apostoli ai Domnului.

Astăzi este Duminica cea Mare a întregii Biserici, a Bisericii Universale a lui Hristos. Astăzi ne aducem aminte cum niște pescari, oameni simpli, fără prea multă pregătire, fără școală aleasă și fără studii înalte, au predicat cuvântul lui Dumnezeu, au propovăduit minunile Sale, au vorbit despre dragostea Lui față de oameni și chemarea la mântuire a tuturor semințiilor pământului, a tuturor urmașilor lui Adam. Bărbații din Galileea neamurilor au propovăduit în limbi pe care nu le cunoșteau, un dar special și o harismă aparte în istoria Bisericii, necesară la începuturile ei, numită glosolalie sau vorbirea în limbi. Au propovăduit înaintea mulțimilor fiecărui grup etnic și lingvistic în limba proprie, în limba fiecărei comunități umane, a fiecărui trib, a fiecărei ginți, în limbile tuturor semințiilor pământului, în toate formele, în toate graiurile și dialectele, la toate generațiile și pe limba fiecărei generații în parte. Această lucrare minunată a Duhului Sfânt a precedat botezul primelor mii de credincioși, care mai târziu s-au numit „creștini”, după numele Mântuitorului Hristos. De aici, se inaugurează o nouă eră în viața umanității; nu o eră trecătoare, ci „Era Zilei a Opta”. Este vremea în care se arată Împărăția cerurilor, care deja, în taină, a venit prin Pogorârea Sfântului Duh, dar se va vedea împlinită la Întoarcerea Mântuitorului, în Ziua de Apoi a lumii de astăzi, care va trece și ea. Atunci, soarele va apune și luna și stelele se vor stinge de pe ceruri, timpul se va opri și se va instaura cu putere Împă­răția celestă, ai cărei moștenitori vor fi toți cei care cred în Domnul Iisus Hristos și primesc botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Cuvânt cu putere multă

Înțelegem, astfel, că Apostolii au primit prin puterea pogorâtă de Sus cunoașterea cea adevărată și cuvânt cu putere multă. Reali­tățile de care erau străini înainte, dintr-odată, le-au devenit limpezi. Și dacă odinioară, în vremea ridicării ziguratului celebrului turn din Babilon, oamenii au îndrăznit să urce spre ceruri independenți, după mintea lor, și să caute să-L pună pe Dumnezeu în paranteza vieții lor, drept răsplată pentru ambiția nebunească, Domnul le-a amestecat limbile și a îngăduit neînțelegerea, întrucât înțelegerea lor înstrăinată îi ducea la pieire. Astăzi, însă, la Cincizecimea cea nouă, prin venirea Duhului Sfânt și oferirea darului vorbirii în limbi străine, nu serbăm doar întemeierea Bisericii văzute, ci Ziua unității ei în diversitate. Și pentru că Biserica este icoana lumii întregi, ziua Cincizecimii este Sărbătoarea unității în diversitatea mulțimii darurilor Duhului Sfânt a întregului neam omenesc, de la Adam cel vechi la Adam cel nou - Domnul Iisus Hristos - și până la ultimul om care se va naște din femeie. Bucurie mare i-a umplut pe cei veniți din toate părțile lumii civilizate la sărbătoarea Cincizecimii, în Ierusalim, iudei și prozeliți, oameni care au trăit în sânul altor popoare și au învățat limbile lor, ajungând să le vorbească mai bine ca pe limba strămoșilor lor. Dintr-odată, fiecare aude în graiul său propriu cuvântul lui Dumnezeu. Unde limbile pământului au fost factor de dezbinare și neînțelegere între oameni și popoare, prin Venirea Duhului Sfânt se reface adevărata Unitate a neamului omenesc. Duhul Sfânt, Duhul păcii lui Dumnezeu este și Duhul unității. Prin Biserica în care sălășluiește deplinătatea harului Duhului Sfânt, mulțimile limbilor pământului își regăsesc Izvorul și unitatea primordială se reconstituie.

Există și în zilele noastre oameni care, aparent și „miraculos”, ba chiar la comandă, vorbesc în așa-zise „limbi străine”, care nu sunt nici măcar graiuri păsărești, pentru că nici păsările nu le înțeleg. Este înfricoșător, pentru că ne dăm seama că alt fel de duhuri vorbesc atunci când se declanșează insistențele sforțării miraculosului cu orice preț. Nu de minuni are nevoie Biserica lui Hristos. Dumnezeu n-are nevoie de minuni constrângătoare de libertate - pe care o prețuiește atât de mult! - pentru ca să facă vreun om să creadă în El. Dumnezeu poate fi descoperit din frumusețea Creației. Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie de minuni ca să ajungă la noi, ci, din păcate, mintea noastră străină de duhul dragostei lui Dumnezeu are nevoie de fenomene supranaturale prin care să ne convingem, prin care să ni se deschidă ochii și să manifestăm măcar un dram din dragostea pe care El ne-o oferă din abundență. Dumnezeu n-are nevoie să convingă pe cineva că El există. Un mare fizician, Heisenberg, obișnuia să spună că oamenii de știință, în general, au ispita de a fi atei, însă când ajung la „fundul paharului”, Îl descoperă pe Dumnezeu. El stă ascuns în măreția creației Sale, în sublimul lumii pe care a creat-o și, mai ales, în chipul Său sădit ontologic în fiecare dintre noi, fie că vrem sau nu să înțelegem aceasta. Este îngrijorător, însă, că nu mai avem motivația, energia, răbdarea și, cu precădere, dragostea de a căuta și descoperi faptul că fiecare con­ținem chipul lui Dumnezeu în noi.

Suntem chemaţi să redescoperim unitatea dintre noi

Astăzi este ziua în care suntem chemați, prin glasul tainic al Duhului Sfânt și prin apele harului revărsate în inimile noastre, să redescoperim iubirea milostivă a lui Dumnezeu și unitatea dintre noi, dincolo de barierele lingvistice, dincolo de zidurile pe care noi le ridicăm, încadrându-ne în ghetouri culturale și etnice și refuzând adesea dialogul cu semenul nostru. De aceea, orice ideologie și orice învățătură care-l invită pe om să devină exclusivist și extremist sau să se încadreze într-un rigid șablon spiritual și cultural este străină de Dumnezeu, cel care vrea ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să ajungă și, cunoscându-L pe Hristos, prin Duhul Sfânt să se împace cu Tatăl cel ceresc, pentru a moșteni viața cea veșnică. Este, însă, o chestiune de alegere, întrucât Dumnezeu nu Se impune cu forța. Este la latitudinea fiecăruia dintre noi să primim dragostea lui Dumnezeu sau să o refuzăm; de unde există Rai și iad, Împărăția luminii și împărăția întunericului. De ce? Pentru că fiecare dintre noi are libertatea și posibilitatea unică - marele dar al lui Dumnezeu - de a alege lumina sau întunericul, adevărul sau minciuna, binecuvântarea sau blestemul.

După cum s-a descoperit prin Sfântul Serafim din Sarov, scopul vieții omului este să se sălăș­luiască încă de aici în Împărăția cerurilor și, în consecință, omul are nevoie de dobândirea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt vine prin viața de rugăciune stăruitoare a Bisericii, împreunată cu asceza, cu postirea, cu oprirea de la păcate, cu înfrânarea, cu disciplinarea minții, cu străpungerea inimii prin alungarea slavei deșarte, prin smerenie înaintea lui Dumnezeu și rugăciunea simplă și umilă din chilia fiecăruia, fie de acasă, fie din chilia inimii, dar mai ales prin rugăciunea solemnă și somptuoasă a Bisericii, unde toți, venind împreună, să ne rugăm „cu o gură și o inimă”. Ce înseamnă toți? Biserica luptătoare - noi, cei de pe pământ - împreună cu Biserica triumfătoare din Cer, adică alături de Sfinții lui Dumnezeu, cu Sfinții Îngeri, cu lumea de dincolo, în care, pe rând, vom trece și noi. În aceasta stă slava Bisericii, care este o reflexie a slavei lui Dumnezeu prin lucrarea harului Duhului Sfânt, adică slava Duhului Sfânt. Deci, dobândirea Duhului Sfânt înseamnă intrarea în lumina lui Dumnezeu, pentru unirea cu Hristos-lumina lumii, întrucât lumina Duhului Sfânt este comună și Fiului și Tatălui; este lumina Preasfintei Treimi.

Dobândim Duhul Sfânt când îi întindem lui Dumnezeu o „ramură de măslin”

Nimic nu poate epuiza și nu poate opri Izvorul de lumină și de bunătate care țâșnește din Însuși Dumnezeu, inundând viețile oamenilor pentru a ni Se împărtăși. Acest har, însă, trebuie primit și nu se poate dobândi oricum. Nu poți dobândi Duhul Sfânt dacă nu-I întinzi lui Dumnezeu cel puțin „o ramură de măs­lin” pentru ca Duhul Sfânt să poată veni, așa cum a venit în chip de porumbel deasupra Mântuitorului la Botezul din apele Iordanului, ca să Se așeze, duhovnicește vorbind, pe ramura de măslin, pe gândul de pace, pe dorința de a face bine și de înfrânare de la rău a sufletului credincios care tânjește după dobândirea mângâierii Duhului Sfânt. De aceea, pentru dobândirea Duhului Sfânt este nevoie de pace și de liniște în inimă, în suflet, în viața omului. Dacă viața lăuntrică a omului se pacifică, pacea inimii se răsfrânge în mod pozitiv în jurul său, se întinde la cei din jur, până când ajunge la dimensiunea sălășluirii păcii în viața unui popor întreg. Acesta este poporul lui Dumnezeu. Sigur, ne putem întreba cu toții, cum putem să vorbim de pace pe timp de război? Putem să vorbim nestin­gheriți, pentru că nu noi am pornit războaiele și, chiar și așa, ne rugăm necontenit pentru încetarea lor, pentru pogorârea păcii; mai întâi în inimile noastre, ale fiecăruia dintre noi, apoi în poporul nostru și în lumea întreagă.

Dacă noi nu suntem capabili să ne împăcăm puterile sufletești și să se sălășluiască pacea lui Dumnezeu în viața noastră, cum putem să cutezăm să ne întrebăm de ce îngăduie Dumnezeu războaiele și de ce nu le pune capăt odată? Cum putem să sperăm la potolirea setei de dominare a unui popor asupra altuia, câtă vreme noi nu ne înfrânăm și noi nu ne punem - cum se spune în popor, într-un limbaj mai puțin academic - pofta în cui? În loc să depărtăm poftele de la noi, noi încercăm din răsputeri să ne impunem punctul de vedere: al nostru împotriva celor­lalți. Felul propriu de gândire este infailibil, iar ceea ce crede aproapele nu este valabil, câtă vreme intră în contradicție cu ceea ce cred eu. Acesta este voluntarismul exacerbat din care se nasc războaiele în viața personală a omului și, apoi, în viața întregii uma­nități. Și pentru că nu re­nunțăm la astfel de pretenții absurde, izvorâte din mândria demonică și goana după putere, toate au efecte negative în lumea întreagă. Un dictator este doar vârful de aisberg al răului, pentru că nu poate fi dictator dacă nu are ciracii lui în jur. Mai mult, pe lângă ciraci, dictatorul se bucură și de adeziunea unor mase largi de oameni, întrucât toți sunt stă­pâniți de aceeași sete de putere și voință de dominare asupra altor popoare. Nimic mai străin de Dumnezeu!

Popoarele sunt chemate să-L cunoască pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt

Revenind la narațiunea arhetipală, din ambițiile hrănite de șușotelile șarpelui duhovnicesc, odinioară, oamenii au ridicat ziguratul babilonian, simbolul unei umanități unite maladiv întru slava deșartă. Atunci, Preasfânta Treime le-a trimis ca „răsplată” pentru gestul lor nebunesc amestecarea limbilor, ajungând la vorbirea diferitelor limbi, la diferitele culturi și mentalități, ceea ce a creat disonanța și dizarmonia lipsei de omogenitate, adică hărmălaia infernală a adâncurilor, pusă în locul reflectării bogăției darurilor menite, inefabil, să ne unească. Astfel, prin ambiții se ajunge la dezbinare, prin mândrie nesocotită și sete imperialistă de dominare se ajunge la război. La toate acestea, Dumnezeu a răspuns prin trimiterea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc, chemând toate popoarele, cum ne învață Sfântul Cuvios Siluan ­Athonitul, să-L cunoască pe Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt; chemând toate popoarele la unitate, dincolo de limbile și menta­litățile noastre, îmbrăcate toate, de data aceasta, cu veșmântul ­luminos al harului Duhului Sfânt. Așa se explică felul în care credinciosul care merge la Biserică, în orice parte a lumii, la Sfânta Liturghie și la slujbele ei, indiferent în ce limbă aude dumne­zeieștile slujbe, poate să înțeleagă, să simtă și să trăiască. Fie că e greacă, slavonă, română, arabă sau altă limbă, credinciosul trăitor înțelege ce se petrece, pentru că, având exercițiul lăuntric al Liturghiei și al rugăciunii, Duhul Sfânt ne unește pe toți, pentru că harul Mângâietorului este numitorul comun al sufletelor noastre, dar și cel care ne îmbogățește cu daruri și haruri compozite. Praznicul Rusaliilor este sărbătoarea unității întregii umanități în mulțimea darurilor Duhului Sfânt revărsate din belșug asupra fiecărui om în parte și asupra întregii familii umane; în așa fel încât darurile nu se repetă. Dumnezeu nu a creat clone. Aceasta funcțio­nează în mințile noastre obișnuite tot mai mult cu inteligența artificială, pe care, de curând descoperită, am și început să o utilizăm în mod greșit, la fel ca multe alte descoperiri pe care omul le-a folosit pentru distrugerea în masă; vedeți energia nucleară și bombele atomice - amenințări pentru omenire care, pesemne, sunt mai actuale ca oricând.

Inaugurare duhovnicească a Împărăţiei cerurilor în fiecare suflet

Această Unitate sfântă dintre creștini este icoana unității dintre oameni, așa cum o dorește Dumnezeu. Nu prin zidirea de zigurate și zgârie-nori, nu prin construirea de imperii și corporații pămân­tești, ci numai prin inaugurarea duhovnicească în fiecare suflet a Împărăției cerurilor - Imperiul care nu se stinge și nu poate fi asediat - putem să ajungem la un cuget și o simțire, la „o gură și o inimă”, la Unitatea împlinitoare și autentică, aducătoare de sens. Aceasta este luminarea cea adevărată, iar nu iluminările filosofice, obscure, dobândite prin fel și fel de ritualuri cu caracter mai mult sau mai puțin magic. Dobândirea Duhului Sfânt nu înseamnă magie! Nu prin vrăji și prin practici oculte, nu prin apeluri la ritualuri secrete se ajunge la dobândirea Luminii dumne­zeiești. Prin astfel de împrejurări se dobândește lumina falsă a îngerului căzut, numit „purtătorul de lumină” sau Lucifer. Nu aceea este Lumina lui Dumnezeu, ci este o lumină amăgitoare, mincinoasă și efemeră, care-l păcălește pe bietul om, dându-i să-și închipuie că ar fi cineva important care a ajuns la o cunoaștere superioară și inacce­sibilă restului lumii. Dar ­nimic din acestea nu-l poate scăpa pe om de moarte și nici de infern, pe care deja îl pregustă prin întunericul sălășluit acolo unde au loc astfel de întâlniri discrete.

Ne dăm seama târziu, din păcate, că alergăm după tot felul de himere și, deodată, constatăm că am ajuns la capătul vieții pămân­tești. Dacă până atunci aveam impresia că noi suntem totul, când vine clipa morții realizăm că ne așteaptă marele necunoscut. Întâlnirea este cu atât mai înspăimântătoare cu cât aici nu L-am căutat pe marele necunoscut, care, surprinzător pentru mulți, S-a făcut cunoscut. Este Tatăl nostru, care, în Duhul Sfânt, L-a trimis în lume pe Fiul Său cel Unul-Născut, prin Care ni S-a făcut cunoscut și ni Se face cunoscut până în zilele noastre. Duhul lui Hristos Îl face pe Hristos prezent în miezul vieții Bisericii, pentru ca să ne împărtășim cu El și să ne îmbrăcăm cu Putere de Sus, cu Duhul Sfânt Care ne cheamă să vestim în lume Bunătatea, Dragostea, Răbdarea și Blândețea lui Dumnezeu, din postura de soli și ambasadori ai Împărăției cerurilor. Ce mare cinste pentru sărmanele vase de lut, să fie chemate să devină temple ale Duhului Sfânt, în care să răsune ecourile Bunei Sale Vestiri!