Glasul Său alungă toată frustrarea şi îndoiala

Şi îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va slobozi mulţimea. Iar după ce i-a slobozit, S-a dus în munte ca să Se roage. Şi făcându-se seară, era corabia în mijlocul mării, iar El singur pe ţărm. Şi i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Şi către a patra strajă a nopţii a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei. Iar lor, văzându-L umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă şi au strigat. Căci toţi L-au văzut şi s-au tulburat. Dar îndată El a vorbit cu ei şi le-a zis: Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi! Şi s-a suit la ei în corabie şi s-a potolit vântul. Şi erau peste măsură de uimiţi în sinea lor; Căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată. Şi trecând marea, au venit în ţinutul Ghenizaretului şi au tras la ţărm. Marcu 6, 45-53

Cheia înţelegerii acestui text o descoperim în cuvintele: ucenicii „erau peste măsură de uimiţi în sinea lor; căci nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată”. Aşa ne explicăm uimirea Apostolilor pe care au trăit-o atunci când Domnul Iisus Hristos i-a îndemnat ca ei să hrănească mulţimile; dar şi tulburarea lor atunci când L-au văzut mergând pe apă ca pe uscat. Nu se mai întâmplase aşa ceva. Însă în faţa lor se afla chiar Cel care poate face aceste lucruri mai presus de legile unanim acceptate. În cazul ucenicilor lucrurile s-au lămurit; mai greu este cu noi, cei care trăim încorsetaţi doar în ceea ce ştim sau se poate explica cu ajutorul ştiinţei. Sunt mulţi fraţi de-ai noştri care şi-au împietrit inimile, iar mai apoi şi conştiinţele. Pentru inimile reci, Dumnezeu îngăduie încercările care vin asupra noastră. În acest ocean învolburat al vieţii auzim glasul Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” Glasul Său alungă toată frustrarea şi îndoiala.