Înţelepciune biblică: Lacrimile în lume

"Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia" (Matei 5, 4)

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a plâns pentru oameni şi pentru Ierusalim, iar "preacuratele Lui lacrimi sunt jertfă pentru curăţirea şi mântuirea neamului omenesc, la fel ca sângele vărsat de El pe cruce" (Sfântul Nicolae Velimirovici). În timp ce era dus spre locul răstignirii Sale, Hristos le-a spus femeilor care-L plângeau: "Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri" (Luca 23, 28).

După căderea din Rai a protopărinţilor Adam şi Eva, omenirea a cunoscut ce este suferinţa, căci viaţa fiecărui om se desfăşoară "în valea plângerii, în locul care i-a fost pus" (Ps. 83, 7), iar lumea în care trăim "de-o vecie-i mereu zguduită de plâns" (Adrian Păunescu).

Lacrima vine din suflet, arătând că omul este sensibil şi se poate înduioşa.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune că "lacrimile sunt fireşti pentru firea căzută. Înainte de cădere, firea omenească nu ştia ce sunt lacrimile - nu cunoştea decât preacurata desfătare a fericirii raiului, când a pierdut această fericire, i s-au dat lacrimile pentru a-şi arăta dorul de ea; i s-au dat ca mărturie a căderii, ca mărturie că se află sub mânia dumnezeirii, ca nădejde că va recăpăta cândva fericirea".

Deşi este văzut ca un indiciu al slăbiciunii, plânsul omenesc este o descărcare emoţională, o comunicare non-verbală, iar lacrimile au rostul lor, ele îl ajută pe om să depăşească anumite situaţii: prima reacţie a copilului nou-născut este de a plânge; unii oameni îşi plâng păcatele, căci "izvoare de apă s-au coborât din ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta" (Ps. 118, 136); îndrăgostiţii îşi scaldă dorul în lacrimi; bătrânii îşi spală cu lacrimi neputinţa; alţii plâng după oamenii dragi lor care au murit, dar sunt şi lacrimi care însoţesc rugăciunea. Oamenii plâng de durere, tristeţe, bucurie, la evenimentele majore din viaţă, dar pe lângă lacrimile emoţionale sunt şi lacrimi reflexe produse la tăierea cepei, precum şi lacrimi false, utilizate de cei făţarnici pentru a-şi atinge scopurile sau de către cei care au porniri păcătoase spre patimi şi dezmierdări - pentru aceştia fiind scrise "Cele şapte plânsuri" ale Sfântului Efrem Sirul. Dintre toate, doar "lacrimile temerii de Dumnezeu şi ale pocăinţei sunt dar al lui Dumnezeu" (Sfântul Ignatie Briancianinov).

Icoanele sau statuile care plâng reprezintă un fenomen care se petrece în anumite locuri din lume, în biserici sau în casele oamenilor, iar lacrimile sunt de apă, sânge sau mir. Icoanele lăcrimează pentru păcatele noastre.

Psalmistul îi spune lui Dumnezeu: "Pune lacrimile mele înaintea Ta, după făgăduinţa Ta" (Ps. 55, 8), întrebându-L plin de speranţă, încrezător în milostivirea Lui: "Ne vei hrăni pe noi cu pâine de lacrimi şi ne vei adăpa cu lacrimi, peste măsură?" (Ps. 79, 6). Lacrimile pot alina suferinţa, iar oamenii speră că "Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele" (Is. 25, 8), pentru că "cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera" (Ps. 125, 5).