Înţelepciune biblică: Pocăinţa ne deschide cerul

"Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor." (Matei 3, 2)

Pocăinţa este un mare dar dat de Dumnezeu omului. Ea se arată a fi cel de-al doilea botez, în care ne spălăm de păcatele înfăptuite şi ne îmbrăcăm iarăşi cu veşmintele cele albe, primind harul pierdut după căderea în păcat. Am fost păcătoşi, putem deveni sfinţi. Pocăinţa ne deschide cerul, ne duce în Rai. Fără pocăinţă nu există mântuire.

A te pocăi înseamnă a-ţi schimba modul de viaţă, înseamnă "să îţi vii în fire", adică să vezi păcatul din tine, să-l conştientizezi, să ajungi să îl urăşti, iar apoi să te căieşti în faţa lui Dumnezeu, în prezenţa preotului, făgăduind să nu mai păcătuieşti.

Bolnavul nu va primi niciodată tămăduire dacă nu va descoperi doctorului boala sa. La fel şi noi, până nu ajungem la cunoştinţa păcatului, nu putem primi iertare de la Dumnezeu. "Conştiinţa păcatului este începutul mântuirii, spune Fericitul Augustin. Dacă omul ascunde, Dumnezeu descoperă; dacă omul ţine în taină, Dumnezeu vădeşte, dacă omul recunoaşte, Dumnezeu iartă".

Fără o spovedanie sinceră este cu neputinţă să biruieşti patimile. Dacă omul nu îşi vede păcatele înseamnă că suferă de o boală duhovnicească serioasă şi sufletul îi este mort pentru Dumnezeu. Pe omul acesta nu-l mai chinuie păcatele, acest suflet este legat de diavol atât de mâini, cat şi de picioare, ochii duhovniceşti îi sunt închişi, urechile lui nu aud, buzele i s-au împietrit.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că păcatul ne întinează ca o pată, care nu poate fi spălată nici în mii de ape, ci numai cu lacrimile pocăinţei. Atunci când se căieşte păcătosul, întru cei de Sus e sărbătoare: îngerii, cerul întreg se bucură de un singur păcătos care se pocăieşte. Pocăinţa ne deschide porţile Raiului.

Să urmăm exemplul Sfinţilor care şi-au trăit viaţa în rugăciune şi pocăinţă, dobândind astfel iertarea păcatelor şi Împărăţia lui Dumnezeu!