Ioan 12, 19–36 (Preaslăvirea numelui lui Dumnezeu)

„În vremea aceea fariseii ziceau între ei: Vedeți că nimic nu folosiți! Iată, lumea s-a dus după El. Și erau niște elini, din cei ce se suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceștia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileei, și l-au rugat zicând: Stăpâne, vrem să-L vedem pe Iisus. Filip a venit și i-a spus lui Andrei, iar Andrei și Filip au venit și I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze și, unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. Acum sufletul Meu e tulburat; și ce voi zice? Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit: pentru ceasul acesta. Părinte, preaslăvește-Ți numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi. Iar mulțimea, care stătea și auzea, zicea: A fost tunet! Alții ziceau: Înger I-a vorbit! Iisus a răspuns și a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi aduce pe toți la Mine. Iar aceasta zicea arătând cu ce moarte avea să moară. I-a răspuns, deci, mulțimea: Noi am auzit din Lege că Hristos rămâne în veac; și cum zici Tu că trebuie să fie înălțat Fiul Omului? Cine este Acesta, Fiul Omului? Deci le-a zis Iisus: Încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă pe întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii.”

Rugăciunea de laudă

Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Apologia Întâi în favoarea creștinilor, XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 33

„(...) Ca unii care venerăm pe Creatorul acestui univers, spunând, așa precum am fost învățați, că El nu are trebuință de jertfe sângeroase, de libațiuni și de tămâieri, noi Îl lăudăm, pe cât ne stă în putință, cu cuvinte de rugăciune și de mulțumită, pentru toate cele ce ni se oferă, primind învățătura că singura cinstire vrednică de El este aceea ca cele ce ne-au fost date de El spre hrană să nu le consumăm prin foc, ci să ni le oferim nouă și celor ce au trebuință de ele, fiindu-I recunoscători prin adresarea de omagii și prin înălțarea de imne, pentru viața pe care ne-a dat-o, pentru toate posibilitățile de a ne păstra sănătatea și, deopotrivă, pentru calitățile lucrurilor și schimbarea anotimpurilor, ca și pentru a putea, prin cererile pe care I le adresăm, datorită credinței pe care o avem în El, să ajungem la nemurire.”

(Pr. Narcis Stupcanu)