Ioan 4, 46-54

„În vremea aceea Iisus a mers în Cana Galileei, unde prefăcuse apa în vin. Și era un slujitor regesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum. Acesta, auzind că Iisus a venit din Iudeea în Galileea, s-a dus la El și Îl ruga să Se coboare și să vindece pe fiul lui, căci era gata să moară. Deci Iisus i-a zis: Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede. Slujitorul regesc a zis către El: Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu. Iisus i-a zis: Mergi, fiul tău trăiește! Și omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus și a plecat. Dar, pe când el cobora, slujitorii l-au întâmpinat, spunându-i că fiul lui trăiește; și cerea să afle de la ei ceasul în care i-a fost mai bine. Deci, i-au spus că ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile. Așadar, tatăl a cunoscut că acela a fost ceasul în care Iisus i-a zis: Fiul tău trăiește. Și au crezut el și toată casa lui. Aceasta este a doua minune pe care a făcut-o Iisus, venind din Iudeea în Galileea.”

Minunea cea mai mare este propria despătimire

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a II-a, A doua convorbire cu părintele Nestor, Cap. X, 1-5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, pp. 574-575

„(...) Voi arăta (...) prin cuvintele şi prin experiența fericitului Pafnutie ce a gândit el despre semne sau despre harul curăției, ba mai mult, ce a cunoscut prin mijlocirea unui înger. Acesta, trăind atât de mulți ani într-o desăvârşită stăpânire de sine, se credea de acum cu totul ferit de cursele dorințelor trupeşti, prin aceea că se simțea deasupra tuturor loviturilor pe care le primise de la demoni multă vreme şi pe față. Dar odată, pe când pregătea pentru cuvioşii bărbați veniți la el o fiertură de linte, pe care ei o numesc athera, s-a ars la o mână, cum se întâmplă, din cauza flăcării care s-a ridicat din foc. Acest fapt i-a pricinuit o mare amărăciune. «De ce focul, s-a întrebat el în tăcere, nu mă lăsa în pace, de vreme ce au încetat luptele mai grele ale demonilor împotriva mea? Sau cum mă va cruța, în acea zi a judecății de care mă tem, focul cel nestins, care, luându-mă în primire, îmi va cerceta toate faptele, dacă nu m-a cruțat acest mic şi vremelnic foc din afară?» Pe când frământa în suflet aceste gânduri şi se simțea obosit de tristețe, l-a furat somnul. Îngerul Domnului, venind la el, l-a întrebat: «De ce eşti trist, Pafnutie, că nu s-a împăcat cu tine acest foc pământesc, când tot se mai găseşte în mădularele tale clocotul simțămintelor trupeşti, care n-au trecut încă prin focul curăției desăvârşite?»

(...) «Nu este nici un câştig», a zis el, «că duhurile necurate se retrag în fața mea, dacă simt că arsurile focului, pe care le credeam mai prejos de atacurile înfricoşătoare ale demonilor, sunt încă atât de usturătoare şi duşmane mie. Este mai mare virtute şi mai sublim har să stingi pofta lăuntrică a cărnii decât să învingi prin semnul Domnului şi prin puterea celei mai înalte virtuți atacurile din afară ale demonilor, sau să le alungi din trupurile stăpânite de ei prin chemarea numelui dumnezeiesc.»” 

(Pr. Narcis Stupcanu)