Ioan 4, 46-54 (Vindecarea fiului slujitorului regesc)

„În vremea aceea Iisus a mers în Cana Galileei, unde prefăcuse apa în vin. Și era un slujitor regesc al cărui fiu era bolnav în Capernaum. Acesta, auzind că Iisus a venit din Iudeea în Galileea, s-a dus la El și Îl ruga să Se coboare și să vindece pe fiul lui, căci era gata să moară. Deci Iisus i-a zis: Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede. Slujitorul regesc a zis către El: Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu. Iisus i-a zis: Mergi, fiul tău trăiește! Și omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus și a plecat. Dar, pe când el cobora, slujitorii l-au întâmpinat, spunându-i că fiul lui trăiește; și cerea să afle de la ei ceasul în care i-a fost mai bine. Deci, i-au spus că ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile. Așadar, tatăl a cunoscut că acela a fost ceasul în care Iisus i-a zis: Fiul tău trăiește. Și au crezut el și toată casa lui. Aceasta este a doua minune pe care a făcut-o Iisus, venind din Iudeea în Galileea.”

Cum înțelegem credința

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 28.1.-28.2., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 128

„Credința este o presupunere pe care o accepți de bunăvoie, este o supoziție judicioasă înainte de în­țelegere, este aşteptarea unui lucru pe care îl dobândeşti în viitor - aşteptarea altor lucruri, în afară de cele ale credinței, este o părere cu privire la lucruri nesigure -, iar încredințarea este convingerea sigură că ai să primeşti lucrul pe care îl aştepți. De aceea credem, pentru că suntem încredințați de ceea ce credem. Şi este spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Avem încredere în singurul Dumnezeu, despre Care ştim că nu-Şi va călca făgăduințele bune pe care ni le-a făcut, nu ne va refuza acele bunătăți create în virtutea făgăduințelor Sale, dăruite nouă cu bunăvoință.”

Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea I, Cap. XIII, 102.3., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 4, pp. 225-226

„Actul de credință în Dumnezeu este o datorie pe care o realizăm prin fapte; de aceea, pe bună dreptate, datoriile noastre de credință constau din fapte, nu din cuvinte; iar fapta este o lucrare a sufletului rațional al creștinului, pe care o săvârșim potrivit unei bune ju­decăți și dorinței de adevăr, cu ajutorul trupului, care este unit cu sufletul și împreună-luptător cu sufletul.”

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a V-a, Cap. III, 16.1.-16.2., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 319- 320

„Şi cel care nădăjduieşte, ca şi cel care crede, priveşte cu mintea pe cele spirituale şi pe cele viitoare. Dacă spunem: acest lucru este drept, dacă spunem: acest lucru este bun; dacă spunem: acest lucru este adevărat, nimic din unele ca acestea nu le vedem cu ochii, ci numai cu mintea. Cuvântul lui Dumnezeu a spus: Eu sunt adevărul (Ioan 14, 6); deci Cuvântul lui Dumnezeu trebuie privit cu mintea. Pe cine numeşti adevărați filozofi? Pe aceia, spun eu, cărora le place să contemple adevărul! (Platon, Statul, V, 475 E).”

(Pr. Narcis Stupcanu)