Ioan 6, 40-44

„Zis-a Domnul către iudeii care crezuseră într-Însul: Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică, iar Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Deci, iudeii murmurau împotriva Lui fiindcă zisese: Eu sunt Pâinea ce S-a coborât din cer; și ziceau: Oare nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe Mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer? Iisus a răspuns și le-a zis: Nu murmurați între voi. Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va aduce Tatăl, Care M-a trimis, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.”

Credința este temelia adevărului

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 30.1-30.4, 31.1-31.3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 129-130

„Nu trebuie hulită credința; nu trebuie spus că este ceva comun, ceva uşor, ceva popular şi încă ceva din cele întâmplătoare. Dacă credința ar fi fost o născocire omenească, aşa cum au presupus elenii, s-ar fi stins; dar, aşa, ea creşte şi nu este loc de pe pământ unde să nu fie. O spun, deci: credința, fie că este întemeiată pe dragoste, fie că e întemeiată pe frică, aşa cum spun cei care ne hulesc, este dumnezeiască şi n-are să fie sfârşită de vreo pasiune lumească şi nici nimicită de frica din zilele noastre. Dragostea face credincioşi datorită pasiunii lor pentru credință; iar credința, dând la rândul ei binefaceri, este temelia dragostei; şi dacă teama este pedagog al legii, atunci şi teama este obiect al credinței, datorită credinței pe care o ai. Dacă existența cuiva se vădeşte prin activitatea sa, atunci şi frica, care este în viitor, care amenință, dar nu lucrează, este şi ea obiect al credinței; dar, chiar dacă este obiect al credinței, totuşi, frica nu dă naştere credinței, pentru că numai credința face ca frica să fie vrednică de a fi crezută. Lucru dumnezeiesc este, deci, o atât de mare schimbare ca cineva din necredincios să ajungă credincios şi credința să-l facă să aibă nădejde şi frică. Credința ni se arată a fi pornire spre mântuire; după credință vin frica, nădejdea şi pocăința, unite cu înfrânarea şi răbdarea; acestea, propăşind, ne duc la dragoste şi la gnoză, la cunoştință. Pe bună dreptate spune Apostolul Barnaba: «Din ceea ce am primit, m-am străduit să vă trimit pe scurt o parte, ca împreună cu credința voastră să aveți desăvârșită și cunoștința». «Ajutoarele credinței noastre sunt frica şi răbdarea; iar tovarăşi de luptă: îndelungă-răbdarea şi înfrânarea. Dacă acestea, spune Barnaba, rămân curate înaintea Domnului, împreună cu ele se bucură înțelepciunea, priceperea, știința și cunoștința». Dacă virtuțile de care am vorbit mai sus sunt elemente ale cunoştinței, ale gnozei, atunci credința este un element şi mai fundamental, tot aşa de necesar gnosticului pe cât de necesară este celui care viețuieşte în lume respirația pentru viață. (...) Credința este, deci, temelia adevărului.”

(Pr. Narcis Stupcanu)