Istoria creştinismului (MCCLXXX): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (III)

O nouă schimbare teritorială s-a produs în urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812, când ambele ţări româneşti au fost reocupate de trupele ruseşti. Noii stăpânitori au numit întreg teritoriul răpit „Basarabia“, care a devenit curând o simplă gubernie, parte integrantă a Imperiului Ţarist, ai cărei locuitori, indiferent de naţionalitate, erau consideraţi ca supuşi credincioşi ai ţarului. Chiar de la început, românii au încetat să mai fie consideraţi o etnie distinctă. Pentru noii stăpânitori nu mai contau nici limba, nici obiceiurile şi tradiţiile locale, ci se aveau în vedere doar legile şi dispoziţiile care priveau pe toţi cetăţenii imperiului. În anul 1828, printr-un ucaz al ţarului Nicolae I (1825-1855), noua provincie şi-a pierdut orice autonomie, limba română a fost înlăturată din instituţiile oficiale, începându-se o politică de rusificare prin administraţie, şcoală şi Biserică. În timpul dominaţiei otomane, în părţile de sud ale Basarabiei şi în zona gurilor Dunării s-au stabilit şi aşa-numiţii „lipoveni“ (o ramură a rascolnicilor ruşi care s-au împotrivit reformelor bisericeşti ale patriarhului Nicon). În cursul războiului ruso-turc din 1806-1812, la chemarea autorităţilor ruseşti, au venit, tot în părţile de sud ale Basarabiei, numeroşi bulgari şi găgăuzi (populaţie de origine turcă, dar de credinţă ortodoxă, ai cărei strămoşi au venit din bazinul Niprului în sudul Dunării, în secolul al XI-lea). După trecerea Basarabiei în stăpânirea Rusiei, au mai fost colonizaţi aici ruşi, ucraineni, greci, germani, polonezi, care au fost înzestraţi cu mari suprafeţe de pământ, moldovenii fiind practic alungaţi de pe locurile natale; în târguri s-au stabilit armeni şi evrei, în 1817 Basarabia avea o populaţie de 482.630 de locuitori, dintre care 419.240 de români (86%), 30.000 de ruteni (6,5%), 19.130 de evrei (4,2%), 6.000 de lipoveni (1,2%), 1.200 de bulgari (0,25%), 1.207 găgăuzi (0,25%) şi alţii.