Luca 12, 32-40

„Zis-a Domnul: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția. Vindeți averile voastre și dați milostenie; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuținată în ceruri, unde furul nu se apropie, nici molia nu o strică. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. Să fie mijloacele voastre încinse și făcliile voastre aprinse; fiți asemenea oamenilor care așteaptă pe stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca, venind și bătând, îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind stăpânul, le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge și le va pune la masă și, apropiindu-se, le va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, și le va găsi așa, fericite sunt acelea. Iar aceasta să știți, că, de ar ști stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea și n-ar lăsa să i se spargă casa. Deci, și voi fiți gata, că, în ceasul în care nu gândiți, Fiul Omului va veni.”

Cum adunăm comoară în ceruri

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, II-III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, pp. 192-193

„După moartea părinților, (Cuviosul Antonie - n.n.) a rămas singur cu o soră foarte mică. Fiind aproape de optsprezece ani, sau poate de douăzeci, se îngrijea singur de casă și de surioară. Așa au trecut șase luni de la moartea părinților. Mergând după obicei la biserică și adunându-și mintea, se gândi odată pe drum cum au părăsit apostolii toate și au urmat Mântuitorului, sau cum cei din Fapte, vânzând ale lor, duceau prețul lor și-l puneau la picioarele apostolilor spre a-l împărți celor ce aveau trebuință (Fapte, 4, 35). Se mai gândi ce și cât de mare nădejde îi așteaptă pe ei în ceruri. Gândindu-se la acestea, a intrat în biserică. Și s-a întâmplat să se citească tocmai atunci Evanghelia în care a auzit pe Domnul zicând bogatului: De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și venind urmează Mie. Și vei avea comoară în ceruri (Matei, 19, 21). Antonie, ca și când i-ar fi trimisă lui amintirea sfinților și parcă simțind că pentru el s-a citit această Evanghelie, ieșind îndată din biserică, a dăruit bunurile ce le avea de la strămoși (erau trei sute de pogoane roditoare și foarte bune) oamenilor din sat, ca să nu-i mai pricinuiască griji lui și surorii lui. Iar bunurile mișcătoare ce le aveau, vânzându-le toate și adunând o sumă frumoasă de bani, a dat-o săracilor, ținând doar puțini pentru sine și pentru sora lui.

Apoi când, intrând iarăși în biserică, a auzit pe Domnul zicând: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine (Matei, 6, 34), nerăbdând să mai aștepte, a ieșit și-a dat și ceea ce mai avea săracilor, iar pe sora încredințând-o unor fecioare cunoscute și credincioase și dând-o să viețuiască într-un așezământ de fecioare, el a început în fața casei o viață de nevoință, luând aminte la sine și înfrânându-se cu asprime. Căci încă nu erau în Egipt sălașuri dese de retragere (mănăstiri), nici nu știa monahul de pustia depărtată...”