Luca 15, 1-10

„În vremea aceea se apropiau de Iisus toți vameșii și păcătoșii, ca să-L asculte. Dar fariseii și cărturarii cârteau, zicând: Acesta primește la Sine pe păcătoși și mănâncă cu ei. Atunci a zis către ei pilda aceasta, spunând: Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustie și se duce după cea pierdută, până ce o găsește? Și, găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; și, sosind acasă, cheamă prietenii și vecinii, zicându-le: Bucurați-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că așa și în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăiește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina și nu mătură casa și nu caută cu grijă până ce o găsește? Și, găsind-o, își cheamă prietenele și vecinele sale, spunându-le: Bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Zic vouă că tot așa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește.”

Drahma cea pierdută

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, omilia XI, 4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 136

„(Se spune) că o văduvă, pierzând o drahmă, a aprins mai întâi o făclie, apoi a făcut ordine în casă. Fiind ordine în casă şi făclia fiind aprinsă, s-a găsit şi drahma, care era acoperită de pământ, de praf şi murdărie. (Tot aşa) şi acum: sufletul nu poate, singur, să găsească şi să deosebească gândurile proprii (de cele insuflate de cel rău). Abia atunci când este aprinsă lumina divină, care luminează casa cea întunecată, abia atunci vede cum gândurile sale sunt îngropate în noroiul şi murdăria păcatului. Răsărind soarele, iar sufletul văzând pierzarea în care se află, începe să recheme cugetele amestecat în gunoi şi murdărie. Pentru că, încălcând porunca, sufletul a pierdut chipul care se afla în el.”

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a VII-a, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 48

„(...) Credința este drahma pe care, cum citim în Evanghelie, pierzând-o, acea femeie a căutat-o cu lumânarea şi şi-a scuturat casa pentru ea, iar dacă a găsit-o, şi-a chemat vecinele şi prietenele, cerându-le să se bucure cu ea că a găsit drahma pe care o pierduse (Luca 15, 8-9). Mare este pentru suflet paguba dacă şi-a pierdut cineva credința, sau dragostea Domnului, pe care şi-a câştigat-o cu prețul credinței.”

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 44, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 108

„Toți te vor primi, toți vor fi alături de tine în suferințele tale. Nu te lăsa abătut, adu-ți aminte de zilele de altădată. Există mântuire, există îndreptare. Ai încredere, nu deznădăjdui. Nu există lege care să osândească la moarte, ci o iertare care amână pedepsirea, care aşteaptă îndreptarea. Ușile nu s-au închis încă...”