Luca 2, 22-40

„În vremea aceea au adus părinții pe Iisus Pruncul la Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, ca «orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului», și ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel». Și, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acesta era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra sa. Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Și, din îndemnul Duhului a venit la templu; iar când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, Simeon L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis: Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel. Iar Iosif și Mama pruncului se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Și i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, Mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri, iar prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Și era și Ana prorocița, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer, ajunsă la adânci bătrâneți și care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa; ea era văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua, în post și în rugăciuni. Și venind și ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuirea în Ierusalim. După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”

Cine este Dumnezeu

Minucius Felix, Dialogul Octavius, XVIII, 8-11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 369-370

„El (Dumnezeu) e Cel care dă tuturor nașterea, iar Sieși veșnicia, Cel ce a existat înaintea lumii, ținând El însuși locul ei, Cel care face cu vorba și conduce cu rațiunea toate cele ce există și le desăvârșește cu puterea Sa. Nu poate fi văzut, e prea strălucitor, orbește vederea. Nu poate fi atins, e prea curat pentru aceasta. Nu poate fi judecat, e prea mare, pentru ca mintea omenească să-L cuprindă. Nesfârșit, nemăsurat, El singur cunoscându-și adevărata Sa mărire. Pentru înțelegerea Lui nu e prea puțină mintea, Îl prețuim îndeajuns numai atunci când Îl numim neprețuit. (...) Căci cine încearcă să cuprindă cu gândul măreția Lui Îl micșorează; cine nu vrea să-L micșoreze, acela nici nu încearcă să-L pătrundă. ”