Luca 20, 19-26

„În vremea aceea arhiereii și cărturarii căutau să pună mâna pe Iisus chiar în ceasul acela, dar s-au temut de popor, căci înțeleseseră că despre ei era vorba în pilda rostită de Iisus. Și pândindu-L, I-au trimis iscoade, care se prefăceau că sunt drepți, ca să-L prindă în cuvânt și să-L dea stăpânirii și puterii dregătorului. Și L-au întrebat, zicând: Învățătorule, știm că vorbești și înveți drept și nu cauți la fața omului, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine ca noi să dăm dajdie cezarului sau nu? Dar Iisus, cunoscând vicleșugul lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiți? Arătați-Mi un dinar. Ale cui sunt chipul și inscripția de pe el? Iar ei au zis: Ale cezarului. Și El a zis către ei: Așadar, dați cezarului cele ce sunt ale cezarului, și cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. Și nu L-au putut prinde în cuvânt înaintea poporului și, minunându-se de cuvântul Lui, au tăcut.”

Prefăcătoria și viclenia conduc spre moarte

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 393

„De ce te împodobești cu masca prieteniei și a unei bunăvoințe prefăcute. De ce îl feliciți cu cuvinte de laudă, spunându-i să se bucure și să fie sănătos, dorindu-i cele potrivnice prin cele ascunse în suflet? Așa a făcut Cain, care, înfuriat de bunul nume al lui Avel, plănuia din pizmă omorârea lui, iar prefăcătoria s-a făcut călău.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea II, cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1998), vol. 30, p. 185

„…psalmistul spune că cel mai greu păcat este prefăcătoria, îmbrăcată în haina nepăsării și a iubirii de sine, dar care ascunde viclenia sub un pretext cinstit. De aceea, pe cei vrednici dintre acești locuitori dreptul Judecător îi alungă ca pe niște străini. Să vină, dar, moartea peste ei și să se pogoare la iad de vii (Psalmi 54, 16), ne spune psalmistul.”

 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLII, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 501-502

„(…) limba, de multe ori, se rușinează și nu varsă toată răutatea; inima însă, neavând nici un martor, zămislește fără teamă oricâte rele vrea; că de Dumnezeu nu se sinchisește. Așadar, întrucât cuvintele sunt rostite înaintea tuturor și cercetate de oameni, iar gândurile inimii ascunse, de aceea răutatea limbii e mai mică, iar a inimii mai mare. Când mulțimea gândurilor interioare ajunge nespus de mare, atunci tainele inimii ies afară cu mult zgomot. După cum cei ce varsă la început se silesc să-și țină înlăuntru sucurile care le dau asalt, dar când sunt biruiți scot pe gură multă murdărie, tot așa și oamenii care au în inimile lor gânduri rele și vorbesc de rău pe semenii lor.

Omul cel bun din comoara cea bună scoate pe cele bune, iar omul rău din comoara cea rea scoate pe cele rele (Matei 12, 35).“