Luca 6, 1–10 (Vindecarea unui om cu mâna uscată)

„În vremea aceea trecea Iisus sâmbăta prin semănături, și ucenicii Lui smulgeau spice, le frecau cu mâinile și mâncau. Dar unii dintre farisei au zis: De ce faceți ce nu se cade a face   sâmbăta? Și Iisus, răspunzând, a zis către ei: Oare n-ați citit ce a făcut David când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu și a luat pâinile punerii înainte și a mâncat și a dat și însoțitorilor săi din ele, pe care nu se cuvenea să le mănânce decât numai preoții? Și le zicea: Fiul Omului este Domn și al sâmbetei. Iar în altă sâmbătă, a intrat El în sinagogă și învăța. Și era acolo un om a cărui mână dreaptă era uscată. Dar cărturarii și fariseii Îl pândeau de-l va vindeca sâmbăta, ca să-I găsească vină. Însă El știa gândurile lor și a zis omului care avea mâna uscată: Ridică-te și stai în mijloc! El s-a ridicat și a stat. Atunci Iisus a zis către ei: Vă întreb pe voi, ce se cade sâmbăta: A face bine sau a face rău? A mântui un suflet sau a-l pierde? Și, privind împrejur pe toți aceștia, i-a zis: Întinde mâna ta. Iar el a făcut așa, și mâna lui s-a făcut la loc sănătoasă, ca și cealaltă.”

Îndemn la săvârșirea binelui

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre libertatea minții, 18, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 344

„Se cuvine, în primul rând, ca acela care își închină viața lui Hristos să se angajeze, cu sau împotriva voinței sale, fie că vrea sau nu inima sa, la săvârșirea binelui. Pentru că, zice Domnul, Care nu minte: Împărăția cerurilor se ia cu asalt, iar cei care se silesc pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Deci, se cuvine ca un astfel de om să se străduiască să intre, după cum s-a spus, pe poarta cea strâmtă și să se angajeze la săvârșirea virtuții chiar împotriva voii lui. Astfel, cel ce n-are iubire, să (practice) iubirea, cel lipsit de blândețe, (să arate) blândețe, (cel semeț) să se obișnuiască (a suporta) disprețul, iar cel ce n-are înclinare spre rugăciune, să stăruiască în rugăciune. (De bună seamă că) Dumnezeu văzându-l pe un astfel de om, ducând o astfel de luptă, angajat la săvârșirea binelui, chiar atunci când inima i se împotrivește, îi va face parte de rugăciunea cea adevărată, de cuget milostiv, de răbdare, de mărinimie și, într-un cuvânt, îl va dărui cu toate roadele Duhului. Dacă cineva este lipsit de celelalte virtuți dar se silește spre rugăciune, el primește ca dar al rugăciunii întărirea în credința în Hristos, bucuria și liniștea Duhului Sfânt și (înclinare) către blândețe, către smerenie și către alte virtuți; El, însă, rămâne lipsit de celelalte bunuri, după cum s-a spus, pentru că nu se silește să le dobândească, (sau poate) nici nu le cere de la Hristos. Deci, pentru ca să le primească, se cuvine să ceară de la Dumnezeu, chiar și împotriva voii sale. Să ia aminte, însă, să evite cuvintele nepotrivite să nu se supere, nici să uzeze de țipete. Pentru că zice (Apostolul): Orice amărăciune și mânie și supărare să fie îndepărtate de la voi (Efeseni 4, 31).”

(Pr. Narcis Stupcanu)