„În vremea aceea a intrat Iisus în Capernaum. Iar sluga unui sutaș, care era la el în cinste, fiind bolnavă, trăgea să moară. Și, auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină și să vindece pe sluga lui. Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga. Iar Iisus mergea cu ei. Și, nefiind El acum departe de casă, a trimis la El prieteni, zicându-I: Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Căci și eu sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostași, și zic acestuia: Du-te, și se duce, și altuia: Vino, și vine, și slugii mele: Fă aceasta, și face. Iar Iisus, auzind acestea, S-a mirat de el și, întorcându-Se, a zis mulțimii care venea după El: Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credință. Și, întorcându-se cei trimiși acasă, au găsit sluga sănătoasă.”
Credința ne înalță
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 30.1.-30.4., 31.1.-31.3., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 129-130
„Nu trebuie hulită credința; nu trebuie spus că este ceva comun, ceva uşor, ceva popular şi încă ceva din cele întâmplătoare. Dacă credința ar fi fost o născocire omenească, aşa cum au presupus elenii, s-ar fi stins; dar aşa ea creşte şi nu este loc de pe pământ unde să nu fie. O spun, deci: credința, fie că este întemeiată pe dragoste, fie că e întemeiată pe frică, aşa cum spun cei care ne hulesc, este dumnezeiască şi n-are să fie sfârşită de vreo pasiune lumească şi nici nimicită de frica din zilele noastre. Dragostea face credincioşi datorită pasiunii lor pentru credință; iar credința, dând la rândul ei binefaceri, este temelia dragostei; şi dacă teama este pedagog al legii, atunci şi teama este obiect al credinței datorită credinței pe care o ai. Dacă existența cuiva se vădeşte prin activitatea sa, atunci şi frica, care este în viitor, care amenință, dar nu lucrează, este şi ea obiect al credinței; dar chiar dacă este obiect al credinței, totuşi frica nu dă naştere credinței, pentru că numai credința face ca frica să fie vrednică de a fi crezută. Lucru dumnezeiesc este, deci, o atât de mare schimbare, ca cineva din necredincios să ajungă credincios şi credința să-l facă să aibă nădejde şi frică. Credința ni se arată a fi pornire spre mântuire; după credință vin frica, nădejdea şi pocăința, unite cu înfrânarea şi răbdarea; acestea propăşind, ne duc la dragoste şi la gnoză, la cunoştință. Pe bună dreptate spune Apostolul Barnaba: Din ceea ce am primit, m-am străduit să vă trimit pe scurt o parte, ca împreună cu credința voastră să aveți desăvârşită şi cunoştința. Ajutoarele credinței noastre sunt: frica şi răbdarea; iar tovarăşi de luptă: îndelungă răbdarea şi înfrânarea. Dacă acestea, spune Barnaba, rămân curate înaintea Domnului, împreună cu ele se bucură: înțelepciunea, priceperea, ştiința şi cunoştința.”
