Marcu 11, 11-23 (Templul și smochinul)

„În vremea aceea a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur și vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece. Și a doua zi, ieșind ei din Betania, El a flămânzit. Și văzând de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo doar va găsi ceva în el; dar, ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și, grăind, i-a zis: De acum înainte nimeni în veac să nu mănânce rod din tine. Iar ucenicii Lui ascultau. Apoi au venit în Ierusalim. Și, intrând în templu, a început să dea afară pe cei care vindeau și pe cei care cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani și scaunele vânzătorilor de porumbei le-a răsturnat. Și nu îngăduia să mai treacă nimeni cu vreun vas prin templu. Și-i învăța și le spunea: Oare nu este scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile»? Voi însă ați făcut din ea peșteră de tâlhari. Și au auzit arhiereii și cărturarii. Și căutau cum să-L piardă. Căci se temeau de El, pentru că toată mulțimea era uimită de învățătura Lui. Iar când s-a făcut seară, au ieșit afară din cetate. Dimineața, trecând pe acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Și Petru, aducându-și aminte, I-a zis: Învățătorule, iată, smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat. Deci, răspunzând, Iisus le-a zis: Aveți credință în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: Ridică-te și te aruncă în mare, și nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.”

Roadele Duhului

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte șapte omilii, Cuvânt despre iubire, 11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, pp. 327-328

„Când auzim cuvântul (despre) Împărăția (lui Dumnezeu) și suntem emoționați până la lacrimi, să nu socotim că lacrimile sunt (rezultatul emoției) noastre; nici să credem că faptul de a auzi corect, de a vedea bine s-ar datora auzului și ochilor noștri. Pentru că ale altuia sunt lacrimile, ale altuia sunt urechile și ochii, ale altuia sunt mintea și sufletul, (și anume) ale Duhului celui ceresc și dumnezeiesc, Care aude și plânge, care știe (starea noastră) și se roagă (pentru noi) și Care face cu adevărat voia lui Dumnezeu. Pe acest dar minunat (pe Duhul Sfânt) L-a promis Domnul (Hristos) Apostolilor, când a zis: Eu Mă duc, însă Mângâietorul, Duhul cel Sfânt, pe Care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, Acela vă va învăța toate (Ioan 14, 26). (...) Deci, atunci când și noi auzim cuvântul lui Dumnezeu, când ne vine să plângem și ne rugăm fierbinte ca Hristos să vină la noi, să nu credem că noi facem toate acestea, ci Duhul este Acela care speră, crede și Se roagă cu adevărat, după voia Sa.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Omilia a XV-a, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (2009), vol. 1, p. 257

„Sfântul Duh este în cer și umple pământul; (...) Nu administrează darurile ca un slujitor, ci împarte harurile ca un stăpân. Împarte, spune apostolul, îndeosebi fiecăruia, după cum voiește (I Corinteni 12, 11).” 

(Pr. Narcis Stupcanu)