Marcu 12, 28-37

„În vremea aceea, apropiindu-se de Iisus unul dintre cărturarii care Îl auziseră vorbind cu saducheii și văzând că bine le-a răspuns, L-a întrebat: Care poruncă este întâia dintre toate? Iisus i-a răspuns că întâia este: «Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn». Și: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua e aceasta: «Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți». Mai mare decât acestea nu este altă poruncă. Și I-a zis cărturarul: Bine, Învățătorule. Adevărat ai zis că unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El. Și a-L iubi pe El din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul și din toată puterea și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele. Iar Iisus, văzându-l că a răspuns cu înțelepciune, i-a zis: Nu ești departe de Împărăția lui Dumnezeu. Și nimeni nu mai îndrăznea să-L mai întrebe. Și, învățând Iisus în templu, le grăia zicând: Cum zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Însuși David a zis întru Duhul Sfânt: «Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale». Deci însuși David Îl numește pe El Domn; de unde dar este fiul lui? Și toată mulțimea Îl asculta cu bucurie.”

Ce ne desparte de dragostea de Dumnezeu

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LV, I–III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 22, pp. 216-217

„Care din necazurile ce vin asupra mea, spune Pavel, va putea să mă despartă de dragostea de Dumnezeu? Necazurile cele din fiecare zi? Nicidecum! Strâmtorările? Nici astea! Poate prigoana? Deloc! Foametea? Nici ea! Primejdiile? Dar pentru ce vorbesc eu de foamete, de goliciune şi de primejdii? Poate sabia? Însăşi moartea, strigă Pavel, nu va reuşi să mă despartă de dragostea lui Hristos! E cu neputință, cu totul cu nepu­tință! Nimeni altul n-a fost învrednicit să iubească atâta pe Stăpân ca acest fericit suflet! Grăia ca şi cum ar fi fost fără de trup, ca şi cum ar fi trăit, ca să spun aşa, în sferele cele de sus, ca şi cum ar fi socotit că nici nu calcă pe pământ. Dorul lui de Dumnezeu, dragostea lui înflăcărată i-au mutat mintea de la cele materiale la cele spirituale, de la cele prezente la cele viitoare, de la cele ce se văd la cele ce nu se văd. Aşa e credința, aşa e dragostea de Dumnezeu! Şi ca să nu cunoşti sufletul mare al lui Pavel, iată că cel care iubea atâta pe Stăpânul, că cel care ardea de dorul Lui este prigonit, urmărit şi biciuit, iată că îndură nenumărate rele, spunând: În osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori (...) (II Corinteni 11, 23-27). A suferit atâtea şi totuşi se bucura şi se veselea. Ştia şi era încredințat că ostenelile de aici îi sunt pricină celor mai mari răsplătiri, că primejdiile dau naştere cununilor.”