Marcu 9, 10–15

„În vremea aceea, ucenicii au păstrat cuvântul lui Iisus, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morți? Și L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii și cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie? Iar Iisus le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va așeza iarăși toate. Și cum este scris despre Fiul Omului, că va să pătimească multe și să fie defăimat? Dar vă zic vouă că Ilie a și venit, și i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el. Și, venind la ucenici, a văzut mulțime mare împrejurul lor și pe cărturari sfădindu-se cu ei. Și, îndată, toată mulțimea, văzându-L, s-a spăimântat și, alergând, I se închina.”

Învierea morților

Minucius Felix, Dialogul Octavius, XXXIV, 9-12, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 388-389

„Cine poate fi, de altfel, atât de prost și de caraghios încât să poată spune că, dacă Dumnezeu a putut să-l facă de prima oară pe om, n-ar putea să-l facă din nou? Omul s-a născut din nimic și după moarte devine nimic? După cum s-a putut crea din nimic va putea fi refăcut din nimic. Nu este, cu alte cuvinte, mai greu să începi ceea ce nu este, decât să repeți ceea ce a fost? Tu crezi că dacă un lucru scapă vederii noastre slabe, e pierdut și pentru Dumnezeu? Corpul, chiar dacă s-ar usca și s-ar preface în praf, dacă s-ar descompune în apă, dacă ar deveni cenușă, numai pentru noi se pierde, nu mai există, dar pentru Dumnezeu se păstrează, căci Lui Îi este dată paza elementelor. Noi nu ne temem, cum spuneți voi, să nu suferim vreo stricăciune la înmormântare, ci ne folosim de un obicei vechi și bun, acela al îngropării. Întreaga natură, spre mângâierea noastră, arată învierea viitoare. Soarele apune și răsare. Stele dispar și reapar. Florile se usucă, dar renasc. Arborii, chiar cei bătrâni, înfrunzesc din nou. Semințele, dacă nu sunt stricate, dau rod. Așa e și cu corpul nostru în lumea aceasta, ca și cu arborii, care iarna își ascund verdeața sub o aparentă uscăciune. De ce s-ar grăbi să rodească iarăși și să înfrunzească în toiul iernii? Așa trebuie să așteptăm și noi primăvara corpului. Știi că aceia care-și cunosc sufletul apăsat de greșeli și-ar dori, mai degrabă decât ar crede, să nu mai fie nimic după moarte, căci ei vor mai bine să moară de tot, decât să renască pentru chinuri.”

Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic, Cartea Întâi, XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1980), vol. 2, p. 385

„Gândește-te, dacă vrei, la sfârșitul anotimpurilor, zilelor și nopților; că și ele mor și înviază. Nu este oare o reînviere a semințelor și fructelor, și aceasta spre folosul oamenilor? De pildă, bobul de grâu sau de alte semințe, când e aruncat în pământ, mai întâi moare și se descompune, apoi înviază și ajunge spic (Ioan 12, 24; I Corinteni 15, 36-37).”