Matei 11, 16-20

„Zis-a Domnul: Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care șed în piețe și strigă unii către alții, zicând: V-am cântat din fluier și n-ați jucat; v-am cântat de jale și nu v-ați tânguit. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, și spun: Are demon. A venit Fiul Omului, mâncând și bând, și spun: Iată om mâncăcios și băutor de vin, prieten al vameșilor și al păcătoșilor. Dar înțelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei. Atunci a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit.”

Ziua în care ne pocăim este sărbătoarea lui Dumnezeu

Origen, Omilii la Cartea Numerii, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, pp. 196-197

„(...) Să vedem înțelesul cuvintelor: «Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele?» (Numerii 28, 2). Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în credință, dă naștere unei sărbători a Domnului.

Câtă bucurie încearcă El, aș zice, când cel care a fost un cinic devine imaculat și cel care a fost nedrept prețuiește dreptatea, cel care a fost necredincios devine pios! Toate aceste convertiri personale prilejuiesc sărbători pentru Dumnezeu. Fără îndoială că Domnul nostru Iisus Hristos, care Și-a vărsat sângele pentru a noastră mântuire, prăznuiește cea mai mare dintre toate sărbătorile atunci când vede că nu în zadar «S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând și ascultător făcându-Se până la moarte» (Filipeni 2, 7-8).

Duhul Sfânt, de asemenea, prăznuiește văzând înmulțindu-se, prin convertire la Dumnezeu, bisericile care i-au fost pregătite.

Ce vom zice de îngeri, despre care se spune că la fiecare convertire prăznuiesc și ei o nouă sărbătoare? Nu este, oare, și pentru ei un mare praznic atunci când «se bucură și ei în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât nouăzeci și nouă de drepți care n-au nevoie de pocă­ință» (Luca 15, 7)?

Prăznuiesc, desigur, și îngerii o mare sărbătoare, bucurându-se că cei care au scăpat din ghearele diavolului, prin trăirea vir­tuților, se grăbesc să intre în comuniunea îngerilor.

Este greu de înțeles ceea ce vreau să spun: se pare că noi dăm lui Dumnezeu și îngerilor prilejuri de sărbătoare și de bucurie, noi care suntem așezați pe pământ prilejuim celor din cer clipe de bucurie și de veselie, pentru că, deși «trăim pe pământ, cetățenia noastră este în ceruri» (Filipeni 3, 20) și în acest mod dăm și noi prilejuri de sărbătoare puterilor cerești. Dar dacă faptele noastre bune și propășirea noastră în virtuți prilejuiesc sărbători pentru Dumnezeu și pentru îngeri, mă tem că puterile noastre rele dau naștere la plângeri și întristări nu numai pe pământ, ci și în cer, întrucât păcatele oamenilor mâhnesc pe Dumnezeu Care zice: «îmi pare rău că am făcut pe om pe pământ» (Facerea 6, 6).”