Matei 13, 44-54

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemenea este Împărăția cerurilor cu o comoară ascunsă în țarină pe care, găsind-o un om, a ascuns-o și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are și cumpără țarina aceea. Iarăși este asemenea Împărăția cerurilor cu un neguțător care caută mărgăritare bune; și, aflând un mărgăritar de mult preț, s-a dus, a vândut toate câte avea și l-a cumpărat. Asemenea este iarăși Împărăția cerurilor cu un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești. Iar când s-a umplut, l-au tras pescarii la mal și, șezând, au ales în vase pe cei buni, iar pe cei răi i-au aruncat afară. Așa va fi la sfârșitul veacului: Vor ieși îngerii și vor despărți pe cei răi din mijlocul celor drepți. Și îi vor arunca în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Apoi, Iisus i-a întrebat: Ați înțeles toate acestea? Iar ei I-au răspuns: Da, Doamne. Iar El le-a zis: De aceea, orice cărturar cu învățătură despre Împărăția cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa lucruri noi și lucruri vechi. Iar după ce Iisus a sfârșit aceste pilde, a plecat de acolo. Și, venind în patria Sa, îi învăța pe ei în sinagoga lor.”

Starea celor care ajung în Împărăția cerurilor

Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, prolog, 6.20, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 14, p. 205

„... împrospătându-ne nădejdea în dobândirea viitoarelor bunătăți ale Împărăției cereşti, în care nesfârşitele şi luminoasele oşti se rotesc în jurul Împăratului a toate. (Nu este lumina izvorâtă din acest soare singuratic al nostru, fiindcă ele toate răspândesc acolo o lumină mai puternică decât cea a soarelui, licărind şi scânteind de străluminarea revărsată în ele de veşnicul lor izvor.) Acolo sufletul ființează îmbăiat în neîntinata frumusețe a bunătăților; acolo viața nu ştie ce este necazul; acolo ne vom putea împărtăşi din bucuria cea cuminte şi preasfântă; timpul devine durată fără sfârşit şi încetează de a mai fi timp, fiindcă ajunge să capete altă dimensiune, nemaifiind supus unei limite, nemaiputându-se măsura nici în zile, nici în luni, nici în ani, nici în anotimpuri sau în perioade. Nu va mai fi decât un singur fel de viață, întinzându-se la nesfârşit; o viață luminată nu de soare, nici de puzderia stelelor sau de razele lunii, nu, ci o viață al cărei soare va fi Însuși Dumnezeu-Cuvântul, Fiul cel Unul-Născut al Împăratului suprem.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia V, 9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 119

„Vremea învierii, atunci când se vor preaslăvi trupurile lor, prin lumina cea negrăită, care de acum se află între ei, adică prin puterea Duhului, care le va fi atunci îmbrăcăminte, mâncare, băutură, bucurie, veselie, pace, veşmânt şi viață veşnică. Că Duhul Cel dumnezeiesc, pe care de acum s-au învrednicit a-L primi întru ei, va fi atunci frumusețea şi strălucirea (lor) cerească.”