Micul catehism: Ce înţelegem prin credinţă

Simbolul Credinţei conţine douăsprezece articole care pot fi împărţite în patru părţi: despre Sf. Treime (articolele I-VIII), despre Biserică (art. IX), despre Sf. Taine (art. X), despre viaţa viitoare (art. XI-XII).

Primul articol al Crezului este: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor“.

Cuvântul „cred“ presupune a primi şi a mărturisi ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu. El are acelaşi înţeles ca al cuvântul „credinţă“. Ce se înţelege prin „credinţă“? Există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi există o credinţă care păstrează legătura omului cu Dumnezeu. Între ele e o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om e o încredere, care-şi poate găsi fundamentarea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţinut de unul şi crezut de altul. Credinţa în Dumnezeu nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de întărire, prin dovedire sau arătare văzută. Ea are o întărire printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în faţa ochilor sufletului. Deci, credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti, a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, în vederea mântuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credinţă că „este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“. Potrivit teologului Teodoret al Cirului, credinţa creştină este învoirea liberă a sufletului, vederea sufletească a unui lucru nevăzut, statornicia în ceea ce este adevărat, înţelegerea celor nevăzute, potrivită firii.

Roadele credinţei sunt: înţelegerea tainelor care depăşesc puterile minţii şi ridicarea sufletului până la Dumnezeu, cu Care, unindu-ne, să ne putem mântui.