Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Micul catehism: Intensitatea pocăinţei este esenţială în stabilirea canonului

Micul catehism: Intensitatea pocăinţei este esenţială în stabilirea canonului

Un articol de: Pr. Gheorghe Mihăilă - 03 Decembrie 2009

În zilele noastre, pentru unii dintre creştini, oprirea de la împărtăşire nu mai este un canon la fel de eficient, cum era în vremea Sf. Vasile cel Mare, pentru că ei se împărtăşesc prea rar. Pentru această categorie, părintele Dumitru Stăniloae recomanda drept epitimie înfrânarea de la păcatele mărturisite şi „anumite reparaţii corespunzătoare“.

Sf. Ioan Postitorul (582-595) a lăsat reglementări canonice mai puţin drastice, dacă ar fi să le comparăm cu ale înaintaşilor săi. Acesta a redus numărul anilor de oprire de la Sf. Împărtăşanie şi a rânduit împlinirea unei epitimii specifice, care cuprinde: postul, ajunarea, înfrânarea, rugăciunea, metaniile. Chiar Sf. Vasile cel Mare învăţa că duhovnicii care micşorează timpul epitimiilor, ţinând cont de intensitatea pocăinţei, „nu sunt vrednici de osândire“ (canonul 74), deoarece trebuie „să se cerceteze roadele pocăinţei, căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei“ (canonul 84).

De altfel, numărul anilor de oprire de la împărtăşire reprezintă limita maximă, iar preotul duhovnic poate stabili un număr mai mic, urmând recomandările date prin canonul 102 Trulan: „căci tot cuvântul lui Dumnezeu şi ale celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe; şi nici să o împingă spre prăpastia deznădejdii şi nici a slăbi frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva patimei, fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai suportabile şi mai uşoare şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus“.

Scurtarea canonului de pocăinţă este prevăzută în recomandările sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, dar trebuie subliniat că un rol determinant îl au felul pocăinţei, intensitatea acesteia, sinceritatea şi voinţa manifestată spre îndreptare.