„În vremea aceea, ieșind din părțile Tirului și Sidonului, a venit Iisus la Marea Galileei, prin mijlocul hotarelor Decapolei. Și I-au adus un surd, care era și gângav, și L-au rugat să-Și pună mâna peste
13 Apr, 2024
Micul catehism: Intensitatea pocăinţei este esenţială în stabilirea canonului de pocăinţă
Numărul anilor de oprire de la împărtăşire reprezintă limita maximă a canonului, iar preotul duhovnic poate stabili un număr mai mic, urmând recomandările date prin canonul 102 Trulan: „Căci tot cuvântul lui Dumnezeu şi ale celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor este să aducă înapoi oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe; şi nici să o împingă spre prăpastia deznădejdii şi nici a slăbi frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci, în orice chip, să stea împotriva patimii, fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai suportabile şi mai uşoare, şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus“.
Scurtarea canonului de pocăinţă este prevăzută în recomandările sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, dar trebuie subliniat faptul că un rol determinant îl au felul pocăinţei, intensitatea acesteia, sinceritatea şi voinţa manifestată spre îndreptare. Cum pot fi stabilite canoanele de pocăinţă În zilele noastre, pentru unii dintre creştini, oprirea de la împărtăşire nu mai este un canon la fel de eficient, cum era în vremea Sfântului Vasile cel Mare, pentru că ei se împărtăşesc prea rar. Pentru această categorie, părintele Dumitru Stăniloae recomanda drept epitimie înfrânarea de la păcatele mărturisite şi „anumite reparaţii corespunzătoare“. Sfântul Ioan Postitorul (582-595) a lăsat reglementări canonice mai puţin drastice, dacă ar fi să le comparăm cu ale înaintaşilor săi. Acesta a redus numărul anilor de oprire de la Sfânta Împărtăşanie şi a rânduit împlinirea unei epitimii specifice, care cuprinde: postul, ajunarea, înfrânarea, rugăciunea, metaniile. Chiar Sfântul Vasile cel Mare învăţa că duhovnicii care micşorează timpul epitimiilor, ţinând cont de intensitatea pocăinţei, „nu sunt vrednici de osândire“ (canonul 74), deoarece trebuie „să se cerceteze roadele pocăinţei, căci, negreşit, nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei“ (canonul 84).
