Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Micul catehism: Metania este semnul unei stări de pocăinţă

Micul catehism: Metania este semnul unei stări de pocăinţă

Un articol de: Pr. Gheorghe Mihăilă - 09 August 2008

Rugăciunile creştinilor, atunci când sunt însoţite de semnul Sf. Cruci şi de metanii, devin mai puternice şi se fac cu mai multă uşurinţă.

Metania este de două feluri: mare şi mică. Mică sau mare, metania e întotdeauna constituită din trei elemente: o mişcare descendentă, semnul Crucii şi o mişcare ascendentă. În practica ortodoxă, aceste trei elemente nu sunt separate, ci formează o unitate. Metania mare este o închinare până la pământ, cu îndoirea genunchilor, iar metania mică, o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul.

Căderea cu faţa la pământ este semnul unei profunde pocăinţe. Acest gest a fost săvârşit chiar de Mântuitorul în grădina Ghetsimani: „Şi luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista şi a Se mâhni. Atunci le-a zis: «Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine». Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: «Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti».“ Cu toate acestea, Părinţii înduhovniciţi nu recomandă creştinului să rămână prea mult timp prosternat la pământ, căci „cine rămâne prea multă vreme prosternat e mai primejdios atacat nu numai de gânduri, ci şi de somn“ (Sf. Ioan Casian).

Sufletul îşi aduce prinosul său prin rugăciune, iar trupul îşi aduce darul său prin mişcări evlavioase: îngenuncheri, închinăciuni şi metanii, deoarece şi el va fi preaslăvit la învierea cea din morţi. Prin mişcarea „descendentă“, de prosternare, trupul antrenează şi sufletul spre a-şi recunoaşte starea de păcătoşenie şi de a mărturisi atotputenicia lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, părinte bisericesc care a trăit în secolul al IV-lea, învaţă că metania mărturiseşte că prin păcat am căzut, iar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu iar ne-am ridicat: „Prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ şi că prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit am fost chemaţi întâi la cer“ (canonul 91).

Plecări ale genunchilor şi ale corpului mai mult sau mai puţin până la pământ, metaniile exprimă starea de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi sentimentul de iubire a lui Dumnezeu.