Micul catehism: Semnele care însoţesc rugăciunile au o anumită semnificaţie

Rugăciunile înălţate către Dumnezeu sunt însoţite de semne şi gesturi care au o anumită semnificaţie. Între acestea, cele mai importante sunt: semnul Sfintei Cruci, îngenuncherea, prosternarea şi încrucişarea mâinilor.

Toate rugăciunile încep cu rostirea formulei: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin“, însoţită de semnul Sfintei cruci, astfel: îndoim înăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm vârfurile degetelor gros, arătător şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele astfel aşezate ne însemnăm pe frunte (când zicem „în numele Tatălui“), pe piept (când zicem „şi al Fiului“), pe umărul drept (când zicem „şi al Sfântului Duh“) şi pe umărul stâng (când zicem „Amin“). Facem semnul crucii de fiecare dată când rostim o rugăciune, atunci când trecem pe lângă o biserică sau troiţă, când începem ori sfârşim lucrul, sau, cum spunea în secolul al III-lea scriitorul creştin Tertulian, „la fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci“.

Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche, chiar din vremea Sfinţilor Apostoli. Făcând semnul Sfintei Cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Îngenunchind la rugăciune, arătăm evlavia şi pocăinţa noastră în faţa lui Dumnezeu.

Prin prosternarea sau căderea cu faţă la pământ mărturisim umilinţa noastră înaintea lui Dumnezeu. Prosternată cu faţa la pământ s-a rugat Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor (Iudit 9, 1), aşa S-a rugat Mântuitorul în grădina Ghetsimani: „Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se“ (Matei 26, 39).

Prin încrucişarea mâinilor pe piept mărturisim dragostea faţă de Dumnezeu.