Micul catehism: Sfintele Moaşte sunt „izvoare mântuitoare“

Întreaga cinstire acordată sfintelor moaşte se îndreaptă spre Dumnezeu, prin al cărui har sfinţii s-au ostenit şi s-au jertfit, s-au arătat biruitori asupra păcatului şi şi-au împodobit viaţa cu virtuţi alese. Venerarea adusă sfinţilor, cinstind osemintele lor, precum şi rugăciunile pe care credincioşii le fac către sfinţi devin simboluri ale cinstirii însăşi pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu.

Iisus Hristos Mântuitorul, Care locuieşte în trupurile celor ce se luptă pentru a obţine sfinţenia, nu le părăseşte pe acestea nici după moarte.

Osemintele sfinţilor rămân, cum zice Sfântul Ioan Damaschinul, „temple însufleţite ale lui Dumnezeu“.

Domnul Hristos este prezent în sfinţi (Galateni II, 20) şi, întrucât „în El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii“ (Coloseni II, 9), tot El locuieşte în aleşii Săi, nedespărţindu-Se de osemintele lor după moarte. În acest sens, moaştele sfinţilor sunt „izvoare mântuitoare“ (Sf. Ioan Damaschin).

Cei care se sfinţesc, primesc de la Dumnezeu multe daruri: darul înţelepciunii, al dragostei, al milei, proorociei, puterea de a alunga demonii, neputrezirea trupului, facerea de minuni.

Păstrarea în nestricăciune a osemintelor pe care le avem de la sfinţi nu este singura minune pe care ei ne-o transmit. „Stăpânul Hristos, scrie Sfântul Ioan Damaschin, ne-a dat ca izvoare mântuitoare moaştele - sfinţilor, care izvorăsc în multe chipuri faceri de bine şi dau la iveală mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din piatră tare (Ieşire XVII, 5-6), este de necrezut că poate să izvorască mir bine mirositor din moaştele mucenicilor?“ Cunoaşterea puterii cu care sunt înzestrate sfintele moaşte o aflăm încă din Vechiul Testament. În cartea a patra a Regilor, citim că, în mormântul proorocului Elisei, a fost aruncat trupul unui om mort, iar la atingerea de osemintele proorocului, acest mort a înviat (IV Regi XIII, 21).