Micul catehism: Sfinţii sunt prietenii noştri din ceruri

Termenul „sfânt“ provine din cuvântul slav „sfiat“, care înseamnă luminat, deosebit, sfinţit etc., sfinţenia fiind atributul prin excelenţă al lui Dumnezeu, în timp ce oamenii se pot împărtăşi de sfinţenia lui Dumnezeu în măsura în care respectă poruncile divine şi sfaturile evanghelice. După moartea lor trupească, ajungând în ceruri, drepţii şi sfinţii stau în jurul tronului ceresc, se închină şi aduc laudă lui Dumnezeu, având o viaţă pe deplin conştientă. Mântuitorul ne încredinţează că drepţii şi sfinţii, fiind asemenea îngerilor, se află în ceruri în stare conştientă, căci Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii: „Dumnezeu nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El“. Sf. Ap. Ioan afirmă că sfinţii, împreună cu îngerii, preamăresc şi se roagă lui Dumnezeu în ceruri: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, zicând: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu Sângele Tău, oameni din toată seminţia, şi limba, şi poporul, şi neamul; şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ. Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur-împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al bătrânilor, şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii“. Pilda bogatului nemilostiv, rostită de Mântuitorul, ne încredinţează că drepţii şi sfinţii din ceruri, prin descoperire, prin darurile şi puterile primite de la Dumnezeu, cunosc nevoile credincioşilor de pe pământ.