Micul catehism: Virtuţile Fericirilor sunt o scară a desăvârşirii

Virtuţile, puse în evidenţă de cele nouă Fericiri, sunt într-o strânsă legătură. Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară a desăvârşirii.

Prima hotărâre de a intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaştere produce o dispoziţie de tristeţe, care, din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel ce-şi plânge greşelile îşi poate păstra cu mai multă uşurinţă blândeţea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii.

Mai departe, credincioşii plini de căinţă şi blânzi doresc să facă cunoscut binele şi în jurul lor, şi astfel ei devin flămânzi şi însetaţi de dreptate. Ei cer binele mai întâi de la ei înşişi, devenind milostivi. Cei milostivi înlătură din inima lor iubirea de sine, „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii“, realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inima lor.

Cel cu inima curată este un purtător al păcii, pretutindeni. Împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viaţă duhovnicească apare pizma şi răutatea unora. Nemaiîmpăcându-se cu felul de viaţă al celor cu care trăiau altădată laolaltă, cei doritori de o viaţă mai bună se despart de ei, motiv pentru care aceştia îi prigonesc.

Pe măsură ce râvna pentru Dumnezeu sporeşte, iar buna purtare se extinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun prigoanelor arătate de Mântuitorul în ultima Fericire.

Nu toate virtuţile din Fericiri sunt legate unele de altele în aşa fel încât să nu poată fi realizată una fără cealaltă. Astfel, milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie săvârşite în orice moment al vieţii.