Poezii creştine

Dumnezeu

Ion Caraion

Mergând pe străzi, privirea cumpărase

din fiecare lucru câte-o parte:

umbrare verzi, brăţări şi chiparoase

ca lacrima iubitelor din carte

vitrine mari, acoperind cu-atlazuri

mucegăiala sufletelor slute,

şi fărădelegi, şi intrigi, şi pervazuri

în care-au stat idile ne-ncepute.

Copil venit din măguri şi viroage,

coroanelor copacilor oceanici

îngenuncheau sub ape, să se roage,

cu anterie gemene, de panici,

Am fost în temple,-n temniţi şi-n spitale,

m-au întâlnit singurătăţi şi crime.

Inscripţii rari din lume paradoxale

pătau viori... Şi-am fost în ţintirime.

Cu-nmlădieri de caste dimineţe, -

burice albe şi bacante goale.

Marchizele, verandele, costumul

de pantomimă-al feţelor confuze,

prin care-n zori se furişau ca fumul

madone reci, cu zâmbetul pe buze,

m-aplaudau... Superbul Gură-Cască

plecat să facă lumea mai frumoasă,

cu câteva iluzii într-o bască,

sub care-ncep păianjenii să coasă...

Prin smoalele asfaltului, cărunte,

vuia oraşul, - lacomă comoară -

îmi lua speranţa de pe frunte

şi te-am pierdut atunci întâia oară.

Pe urmă, rând pe rând...

Din depărtarea

atâtor codri tineri de hazarde,

ca doi străini pe care întâmplarea

i-a hărăzit aceleiaşi mansarde,

Ne întâlneam pe scări,

treceam pe-alături

şi, obosit de gândurile mele,

nu ţi-am mai spus de nori

sau de omături

mi-aştern pe cuget cârduri de boccele.

Era o zi cu soare... Vălmăşaguri

de oameni îmbulziţi priveau în aer.

Mi s-a părut că-n loc de ei văd steaguri,

înlăstărind cu firele de caier.

Iar miezul ghicitorilor rotunde

lua-nfăţişări de-oracol sau de goarne.

Şi nişte mingi veneau de nu ştiu unde,

şi nişte flăcări luau oraşu-n coarne.

Te-am căutat atunci sub gluga verii, -

mi-era atât de dor de revedere!

Nu mai stăteai acolo de puzderii

de ani... Regretul moţăia-n cuiere.

Şi-am înţeles că n-or să ne mai pară

în nici un fel albastrele-altitudini,

Tu - izolat în tine ca o ţară.

eu - ros de timp şi de incertitudini.

Singurătatea s-a-mpărţit în două

M-am izgonit pe rând din fiecare,

să nu mă ştie nici rugina nouă,

nici forfota bătrânelor pojare.

Ne despărţeam... O! cine mă întreabă

de cei ce nu-s? de cei ce-au fost pe vremuri?

Mulţimea vinde îngeri la tarabă

şi arlechinii mor în Bethleemuri.

Azi încărcat de clopote şi racle

ca o istorie domnească de zavistii,

încerc zadarnic strâmbele şperacle

în care mi-am rupt florile bastistei.

Ori bat în van... Auzul tău mă lasă,

drumeţii-s reci, mansardele deşarte -

o! cel puţin de-ar fi rămas frumoasă

prăpastia de dor ce ne desparte...

Înconvoiat în el ca un ciorchine

pe ţâţele-ncălzitei nicovale,

prin basca ruptă plânge lângă mine

superbul Gură-Cască în sandale.

Mireasmă vine ţeapă vremii boantă,

acoperă-mi-l, lacrimă de Parce

şi-nchide-n mine, Doamne, ca-ntr-o plantă,

căinţa ta de-a nu te mai întoarce...