Răspunsuri duhovniceşti: Canonul spovedaniei este un mijloc de îndreptare

Preasfinţite Părinte Episcop Visarion, de ce şi când este nevoie să ne spovedim?

Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii a fost instituită de Mântuitorul Hristos atunci când le-a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor.

În baza mandatului expres primit de Apostoli şi apoi transmis succesorilor acestora, episcopii şi preoţii, Biserica recomandă tuturor fiilor săi această taină prin care se iartă păcatele făcute după Sfântul Botez şi prin care credinciosul penitent este reprimit în comuniunea eclesială.

Sfinţii Părinţi numesc această taină "al doilea Botez" pentru că prin ea se şterg toate păcatele mărturisite cu părere de rău şi cu dorinţă de îndreptare în faţa duhovnicului. Cu toţii simţim povara păcatelor ce apasă asupra noastră şi pe care le săvârşim mereu "cu cuvântul, cu lucrul, cu gândul, de voie sau de nevoie" şi care se aşază ca o zgură pe sufletul nostru. Tocmai de aceea simţim şi nevoie de uşurare şi de curăţire a conştiinţei şi aceasta se poate face prin mărturisirea păcatelor în faţa duhovnicului. Acesta are puterea de a asculta mărturisirea păcatelor şi de a da dezlegare de păcate, dând penitentului şi obişnuitul canon sau epitimia.

În ceea ce priveşte regularitatea spovedaniei ştim că prin porunca Bisericii suntem obligaţi să ne mărturisim de patru ori pe an, în cele patru posturi mari, sau cel puţin în Postul Mare. Putem spune însă că suntem datori să ne mărturisim ori de câte ori simţim nevoia, când simţim greutatea păcatelor, ne aflăm deci cu cugetul încărcat. Spovedania este o condiţie sine qua non a primirii Sfintei Împărtăşanii, nimeni nu se poate apropia de Sfântul Potir fără a trece mai întâi prin scaunul de spovedanie şi fără a primi dezlegarea din partea preotului duhovnic.

Este posibil ca duhovnicul să nu ne dezlege păcatele?

Sigur există şi astfel de cazuri în care duhovnicul nu dă dezlegare penitentului aflat în scaunul mărturisirii. Şi aceasta se întâmplă când situaţia o impune, atunci când gravitatea păcatului este mare şi canoanele opresc de la împărtăşanie pe cel care l-a săvârşit. Sigur un astfel de lucru poate avea un impact major asupra penitentului, dar el trebuie să înţeleagă că acest lucru nu este un act de răzbunare al duhovnicului - recte al Bisericii - asupra lui, ci un mijloc de îndreptare şi de conştientizare a gravităţii păcatului. La fel se întâmplă şi cu epitimia sau canonul ce nu are un caracter vindicativ, de răzbunare, ci unul de lecuire duhovnicească.

De fapt, dezlegarea penitentului în scaunul spovedaniei o dă Hristos prin mâna preotului, aşa cum se spune şi în rugăciunea de dezlegare.

Este de datoria duhovnicului de a chibzui ca un adevărat părinte şi ca un doctor sufletesc asupra oportunităţii de a da dezlegarea solicitată de penitent sau de a-l opri de la Sfânta Împărtăşanie.

Să nu uităm că duhovnicul răspunde în faţa lui Hristos şi a propriei sale conştiinţe de felul cum gestionează această lucrare sfântă pe care Biserica o pune la îndemâna tuturor credincioşilor pentru redobândirea sănătăţii sufleteşti şi întărirea lor în dreapta credinţă.