Răspunsuri duhovniceşti: Cinstirea Sfintei Cruci în Biserica Ortodoxă

Preacucernice părinte Gheorghe Zamfir, în teologia ortodoxă însemnarea cu Sfânta Cruce este strâns legată de invocarea ajutorului Sfintei Treimi. Ce ne puteţi spune despe acest lucru?

Cea mai simplă formulă de mărturisire a dreptei credinţe de către creştinul ortodox este atunci când îşi face semnul Sfintei Cruci peste propria-i persoană şi rosteşte formula treimică: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Astfel, prin aceasta mărturisim două lucruri deodată: pe de o parte, credinţa în "Sfânta Treime", Creatoarea, Proniatoarea, Mântuitoarea şi Sfinţitoarea noastră a tuturor, iar pe de altă parte, credinţa în Sfânta Cruce, prin care Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a adus pe Sine Jertfă pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu. De fapt, acest act concentrează în sine întreaga teologie şi sintetizează întregul crez creştin. Aceasta pentru că în viaţa de toate zilele, creştinul ortodox, credincios tradiţiei Bisericii noastre, nu pomeneşte niciodată cele Trei Persoane Treimice, fără să-şi facă semnul Crucii, aşa cum nu-şi face semnul Crucii fără a pomeni pe Sfânta Treime.

În acelaşi timp, prin însemnarea propriei persoane cu semnul Sfintei Cruci, creştinul, pe de o parte îi aduce cinstire lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, aşa cum Fiul S-a adus jertfă lui Dumnezeu prin Cruce, se aduce pe sine jertfă pentru a intra în Împărăţia cea cerească, aşa cum spune şi învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei. De asemenea, tot ceea ce creştinul îi afieroseşte lui Dumnezeu, din rezultatul muncii sale, îl dăruieşte prin însemnarea peste darul său al semnului Sfintei Cruci, iar sfinţirea a toate lucrurile care sunt sfinţite de preot se face prin invocarea Sfintei Treimi şi prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci (sfinţirea apei, a uleiului la Sfântul Maslu etc.).

În sens restrâns, simpla însemnare a propriei persoane cu semnul Sfintei Cruci poate constitui o rugăciune sau o implorare a lui Dumnezeu. În sens complementar, ori de câte ori ceva ne uimeşte sau depăşeşte puterea noastră de înţelegere, ne manifestăm aceasta prin simpla însemnare a semnului Sfintei Cruci.

Pentru mulţi, Sfânta Cruce a constituit dintotdeauna un mijloc de poticnire. Care este atitudinea Bisericii în acest sens?

Pentru că învăţătura despre Sfânta Cruce a constituit încă din zorii creştinismului o piatră de poticnire pentru cugetarea omenească şi în timp ce unii au cinstit-o, alţii au negat rolul ei, fapt confirmat de Sfântul Apostol Pavel: "Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu", trebuiesc accentuate permanent temeiurille cinstirii ei, pentru a fi foarte clar definită valoarea incontestabilă a rolului ce-l poartă în iconomia mântuirii noastre.

Astfel, Sfânta Scriptură vorbeşte în mai multe locuri despre importanţa cinstirii Sfintei Cruci, ca obiect cu existenţă fizică: "Şi ducându-şi crucea a ieşit din cetate la locul numit al Căpăţânii, care pe evreieşte se zice Golgota" (In. 19, 17), sau în altă parte ni se spune că, atunci când a căzut sub povara crucii, Mântuitorul a fost ajutat să o ridice de către Simon din Cirene: "Ieşind cu El afară au găsit pe Simon Cirineul, pe acesta l-au silit să ducă crucea Lui" (Mt. 27, 32). De asemenea, în sens fizic, material, găsim şi astăzi Sfânta Cruce aşezată pe turlele sau acoperişul sfintelor biserici, indicând că acel lăcaş de cult este ridicat în numele lui Hristos, în spatele Sfintei mese din sfintele altare, unde se aduce jertfa cea fără de sânge, în casele credincioşilor ca semn al credinţei în Mântuitorul Hristos, precum şi în cimitirele parohiale, la capătul fiecărui creştin mutat la Domnul.