Răspunsuri duhovniceşti: „Înţelegerea valorii religiei trebuie să vină de la părinţi spre copii“

Părinte Constantin Naclad, care este importanţa religiei, a legăturii cu Dumnezeu în sânul familiei?

Rolul familiei este foarte hotărâtor în viaţa copilului. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea că "şcoala cea mai importantă sau universitatea cea mai importată din viaţa unui copil este grădiniţa"; sau, cum spune o vorbă populară, "cei şapte ani de acasă sunt esenţiali în viaţa unui om", deoarece aceşti ani sunt petrecuţi în sânul familiei. Or, părinţii trebuie să înţeleagă faptul că nu pot să-i ofere copilului fără fundamentul, suportul religiei sau al relaţiei cu Dumnezeu o construcţie sănătoasă pentru mai târziu. Pentru că împreună se lucrează mântuirea. Uneori se întâmplă ca să afle de la şcoală despre Dumnezeu şi atunci învăţă la rândul lui părinţii într-un mod paradoxal să se apropie de Dumnezeu şi să descopere valoarea relaţiei cu Dumnezeu.

În mod firesc, acest lucru trebuie să vină dinspre părinţi spre copii. Şi se întâmplă uneori ca bunicii să fie cei care sunt mai aproape de Dumnezeu deoarece au experienţă mai multă, sau poate pentru că au beneficiat de o educaţie religioasă diferită de a părinţilor care au trăit în perioada comunistă în care nu a fost posibilă această educaţie. Bunicii sunt cei care îi aduc pe copii spre Biserică, spre Dumnezeu şi le descoperă puţin câte puţin tainele credinţei. Aşadar, înţelegerea valorii religiei trebuie să vină în mod firesc dinspre părinţi spre copii, de aceea părinţii la rândul lor trebuie să fie ancoraţi în relaţia cu Dumnezeu, trebuie să aibă o practică religioasă şi un ataşament faţă de valorile creştine pentru a le putea transmite copiilor şi mai târziu nepoţilor.

Ce le rămâne copiilor după ora de religie, ce învaţă de la ora de religie?

Aici se arată măiestria profesorului de religie, care trebuie să fie un om de vocaţie, un om care înţelege şi îşi asumă misiunea de pedagog în perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru că ora de religie nu este o oră de instrucţie religioasă, ci este o oră în care profesorul trebuie să-i descopere copilului din interiorul lui acele resorturi sau căi prin care Dumnezeu i se face cunoscut. Pe Dumnezeu nu îl putem învăţa, pe Dumnezeu îl simţim, credem în el şi mai apoi descoperim în noi înşine credinţa pe care a sădit-o Duhul Sfânt prin Botez. Acest lucru se înţelege mai puţin şi se simte mai mult, de aceea aş spune că ora de religie ar trebui să fie o oră de simţire, şi mai puţin de înţelegere, o oră în care prin diferite activităţi sau acţiuni pe care le promovează profesorul de religie, copilul este îndemnat să simtă mai mult relaţia cu Dumnezeu, să descopere în jur prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, să înţeleagă cum este posibilă această lucrare a lui Dumnezeu şi cum se integrează şi el în acest plan mare al istoriei mântuirii lumii. De aceea cunoştinţele religioase trebuie să fie insuflate cu dragoste şi cu o atenţie deosebită la ceea ce simte copilul.

Ce greşeli poate face un profesor de religie?

Una din greşelile cele mai frecvente la ora de religie este aceea de o compara sau asemăna cu celelalte ore de clasă şi de a folosi acelaşi procedeu scolastic, folosit de obicei în şcoală, prin care copilului i se cere doar să memoreze anumite texte sau învăţături, şi apoi să le redea pentru a primi o notă, sau să facă anumite activităţi care sunt înscrise în programa şcolară. Această greşeală generează o alta şi mai mare, şi anume distanţa care se creează între această oră de religie şi relaţia efectivă a copilului cu Dumnezeu. Această relaţie trebuie dezvoltată şi asumată de copil la nivelul vârstei lui. Trebuie să se folosească învăţături proprii vârstei copilului şi capacităţii lui de înţelegere, care să îi permită să problematizeze. Aceasta îi este ca o cărămidă la vârsta potrivită pentru formarea caracterului său creştin. Caracterul de interacţiune şi practic al orei de religie trebuie să fie cu necesitate urmat de către profesorul de religie, pentru că în acest fel copilul va reacţiona la oră cu dragoste, cu ataşament, cu dorinţa de a face mai mult, de a descoperi mai mult pe Dumnezeu.